O dupa amiaza in Kerkira

Astazi, cand in Valea Ariesului ceturile au coborat din paduri in gradini si focul trosneste vesel in soba, privind pe geam cum ploaia picura din stresini, gandul zboara firesc spre vara care nu s-a indepartat inca prea mult de noi, spre marea calda si nisipurile aurii ale vacantelor noastre in Grecia.

Cu ocazia unui sejur la Roda, in nordul insulei Corfu, am vizitat si orasul principal al insulei, Corfu Town sau Kerkira. Daca te apropii de oras din larg, vezi mai intai Palaio Frurio si Neo Frurio, adica Fortareata veche si Fortareata noua, construite de venetieni in secolul al XV-lea, doar la 30 de ani distanta una de alta, pe ruinele unor fortificatii bizantine din secolele XIII-XIV. Cladirile de pe mal dau orasului un aer mai degraba italienesc, as zice.

Coboram in micul port turistic (din care se vede, in zare, tarmul Albaniei) si cautam vestita piata Spinada, considerata cea mai mare din Balcani. Ea este loc de intalnire si de promenada, deopotriva pentru turisti si localnici. Liston, promenada cu arcuri venetiene, ii imbie cu numeroase cafenele unde pot sta la taifas pe indelete. Intregul oras poarta amprenta venetiana pe constructiile.

Daca vreti sa vedeti locul care a devenit simbolic pentru Kerkyra, trebuie sa mergeti in partea orasului numita Kanoni. Aici, de pe o terasa larga, puteti admira in voie Pontikonissi sau Insula Soricelului, pe care se afla Manastirea Vlakherna, care poate fi vizitata. Tot de aici puteti urmari avioanele care decoleaza sau aterizeaza tot timpul, aeroportul din Kerkyra fiind unul foarte solicitat in perioada verii.

Pentru cei interesati si care dispun de timpul necesar, in oras exista mai multe obiective: Muzeul arheologic, Muzeul de Arta ceramica, baile romane, ruinele templelor lui Apollo si Artemis, mai multe biserici. Noi am avut la dispozitie doar doua ore si jumatate asa ca am preferat sa ne pierdem pe stradutele inguste si sa gustam din plin atmosfera orasului. Am intrat in partea sa veche prin strada Sf. Spiridon, unde se afla si biserica cu acelasi nume, construita in 1589. Acesta este sfantul patron al orasului si racla cu moastele sale, care se afla in biserica, este scoasa pe strazi cu ocazia diverselor sarbatori. Ne-am lasat surprinsi de ceea ce aparea dupa fiecare colt, hoinarind fara un plan anume. Am mancat inghetata si fructe zaharisite, am cercetat magazinele de suveniruri si cele cu bauturi autohtone. Singura noastra grija a fost sa ne intoarcem la timp in port.

Cand am plecat din port, soarele apunea. Am ajuns la Kassiopi, portul de unde am plecat, pe intuneric. De acolo, microbuzul ne-a dus la Roda. Daca vi-a placut ceea ce am vazut noi in Kerkyra, incercati si voi si apoi povestiti-ne! Croaziera costa doar 15 euro.

Frederiksborg si Roskilde

La 38 km nord-vest de Copenhaga se poate vizita “Versailles-ul danez”, Frederiksborg, cel mai mare castel renascentist din Tarile Nordice. El este important pentru Danemarca deoarece in capela palatului s-au incoronat regii sai. Ultimii carora le-a servit ca decor au fost Printul Joachim si Printesa Alexandra, in noiembrie 1995. Palatul a fost resedinta regilor danezi timp de doua secole.

Constructia cea mai veche dateaza din 1560, din timpul regelui Frederik al II-lea. Din aceasta parte a ramas prea putin, ceea ce se vede astazi fiind construit intre 1600-1620, in timpul lui Christian al IV-lea. In 1859 un incendiu a distrus mare parte din palatul asezat pe trei  insule. Reconstructia sa a fost finantata de catre berarul Jacobsen. Palatul este construit din caramida rosie si are acoperis de cupru.

Daca la Fredriksborg se incoroneaza regii Danemarcei, la Roskilde sunt inmormantati in catedrala orasului. Roskilde este poate mai cunoscut astazi pentru Festivalul de rock.

In 980 Harald I, rege al vikingilor,  a stabilit domeniul regal la Roskilde si a construit o biserica. Pe locul acesteia, in 1170 a fost construita alta, asa cum s-a intamplat mai mereu in istorie, in toate locurile. Mai tarziu, ea a primit statut de catedrala. Roskilde, declarat oras in 1268 a cunoscut o perioada de inflorire pana la jumatatea secolului al XV cand, datorita extinderii protestantismului, si-a pierdut din importanta. Catedrala din caramida rosie, pe care o putem vedea acum, dateaza din secolele XII-XIII. Rolul de necropola a regilor danezi i-a revenit in secolul al XV-lea. Catedrala din Roskilde face parte din patrimoniul UNESCO.

De interes pentru turist mai poate fi in Roskilde cladirea Primariei vechi, construita in stil gotic, in 1884. Turnul sau dateaza insa din secolul al XVI-lea, cand era turnul Bisericii Sf. Laurentiu din ale carei ruine se mai vede foarte putin.

Un alt obiectiv interesant este Muzeul corabiilor vikinge. Acesta a fost special creat, in 1969, pentru a adaposti cinci corabii vikinge care au fost scoase la suprafata din golful din Roskilde. Se spune ca ele au fost scufundate intentionat acolo pentru a opri patrunderea in golf si atacarea asezarii de catre o flota de vase dusmane. Cu cativa ani in urma s-a adaugat acestei cladiri o aripa noua si muzeul a fost extins.

Ilustrate din Apuseni 3. Din Casa de Piatra, in Sesul Padisului / Postcards from the Apuseni Mountains 3. From Casa de Piatra to Sesul Padisului

In zilele frumoase de vara, din Garda de Sus (jud. Alba) se pot face mai multe excursii, avand ca obiective formele specifice reliefului calcaros: chei, pesteri  si izbucuri.

O plimbare usoara, mai ales daca te servesti si de masina, este cea pe Valea Garda Seaca, prin Catunul Casa de Piatra, in sesul Padisului si de acolo, mai departe, pana la Cabana Padis. Intregul drum masoara 22 km.

Valea Garda Seaca, afluent important al Ariesului in aceasta zona, este punctata de catune in care isi fac aparitia tot mai multe case de vacanta si pensiuni. Peisajul este unul tipic pentru Muntii Apuseni, cu culmi domoale, impadurite sau acoperite cu pasuni.

Drumul forestier urca de-a lungul vaii cam 12 km pana ajunge la catunul Casa de Piatra, numit astfel dupa incinta calcaroasa in care s-au cuibarit casele motesti. Cu ani in urma, satul era complet izolat in timpul iernii, datorita stratului gros de zapada care facea drumul impracticabil, motiv pentru care zona nu era prea atragatoare pentru cei care doreau sa-si faca case de vacanta.

Desi drumul nu este grozav nici acum, incet-incet a inceput sa se construiasca si aici si apar semne, timide ce-i drept, ale grijii fata de turisti.

Se poate inainta inca vreo 2-3 km pe drum cu masina sau o putem lasa in catun. La iesirea din sat, se coboara in stanga drumului spre Pesterile Coiba Mare si Coiba Mica. Tot in aceasta zona se poate vizita, cu ghid, Pestera Ghetarul Vartop sau  Izbucul Tauzului. Noi ne-am lasat masina in catun si am luat-o catinel pe jos. Dupa cum spuneam, la cca. 3 km de Catunul de Piatra, drumul forestier se sfarseste si se transforma in poteca, pietroasa pe alocuri, care urca pana in Sesul Garzii.

De aici zarea se deschide. Suntem pe cumpana de ape dintre Bazinul Ariesului si Somesul Cald. Doline, molizi, pietre albe ce tasnesc din pamant. Ne putem opri aici sau putem continua pana la Cabana Padis, drum ce ar mai dura vreo 3 ore. Pornim. Cand ajungem in sesul Padisului, dupa ce a trecut si o ploaie scurta peste noi, ne bucuram sa privim caii, adapostiti de ploaie, sub molizi.

Seara ne gaseste din nou la cabana, unde ne adunam in jurul unui foc aprins pe malul Ariesului, la care frigem ce se gaseste prin casa…

Ilustrate din Apuseni 2. Horea-Matisesti la Ziua Lemnarului / Postcards from the Apuseni Mountains 2. Horea-Matisesti on Woodcutter’s Day

In fiecare an, la sfarsitul lunii august se serbeaza la Matisesti, in jud. Alba, “Ziua Lemnarului“, avand drept scop promovarea mestesugurilor taranesti si a artizanilor.  Oamenii stiu mai putin despre scopul sarbatorii: ei se aduna pentru a petrece impreuna! Si vin din mai multe comune si chiar judete pentru a vedea cine e cel mai bun lemnar, cine are un port mai frumos sau o orchestra mai buna!
La Horea se ajunge din comuna Albac, mergand pe DN 75 Lunca – Albac – Turda. Comuna atestata documentar din anul 1733 sub numele de Raul Mare, se intinde de la 600 la 1200 m altitudine. Cel mai cunoscut fiu al sau este Nicola Ursu zis Horea, eroul rascoalei taranesti de la 1784, din satul Fericesti, unde se poate vedea o casa memoriala.

Din centrul comunei Albac, un drum asfaltat ne conduce spre Horea. Trecem pe langa pensiuni noi, admiram peisajele si cand vedem o multime de masini, parcate pe unde se poate, intelegem ca am ajuns.

Ne ducem sa vedem mai intai caii, care stau cuminti de-o parte, asteptand sa inceapa parada. Printre ei, o caruta impodobita ne dovedeste ca si aici poti gasi…un taxi.

Apoi, cercetam produsele mestesugaresti. Sunt multe obiecte facute din lemn. Unii au scos din cine stie ce lazi de zestre ii, traistute si alte tesaturi. Sunt frumoase dar si preturile sunt pe masura. Trece pe langa noi un cuplu de francezi fericiti: el duce in mana o furca de lemn pentru intors fanul, iar ea  o fata de masa crosetata din ata, pe care a desfasurat-o larg, sa o mai admire. Doua domnisoare localnice, nu par prea interesate de ceea ce admiram noi sau francezii. Sa fie de vina, cine?

Cand se starneste oarece agitatie, ne dam seama ca incep concursurile. Ele se desfasoara individual sau pe echipe: cine ciopleste mai repede si mai bine un trunchi de molid, care echipa incheie mai repede din barne talpa unei case, cine taie mai bine cu joagarul. In timp ce unii membri ai echipei lucreaza, altii au treburi “importante” de vorbit la telefonul mobil. Ei, dar cand insusi primarul Albacului pune mana sa ajute echipa comunei, se schimba treaba, nu?!

Dupa ce am studiat piata, am mancat, am aplaudat castigatorii concursurilor si am ascultat vestita “orchestra a primarilor” din Valea Ariesului, a venit vremea sa ne gasim un loc bun de privit si fotografiat, fiindca sta sa inceapa parada portului popular.

De aici incolo, incepe cu adevarat petrecerea. Noi ne intoarcem la “baza” noastra si intalnim pe drum o mica coloana de masini pentru off road, cu numere straine. Le-o fi spus si lor cineva despre sarbatoare si sunt curiosi!

De la “baza”, unde ajungem mai spre apus, un buchet de flori din gradina mea, pentru voi!

Melk

In topurile de genul “cel mai”/”cea mai”, manastirea benedictina din Melk este cea mai mare manastire din Austria, iar la vremea construirii sale a fost cea mai importanta cladire baroc din Europa.Initial, pe aceste locuri exista un fort roman, Namare. Mai tarziu aici a fost prima capitala a Austriei, in anul 976,  in timpul lui Luitpold al II-lea, din familia Babenberger. El este cel care i-a adus aici pe calugarii benedictini, in 1089. Prima biserica a fost construita atunci, dar a pierit in flacarile incendiilor de mai multe ori. Dupa ce Berthold Dietmayer a fost numit episcop de Melk in 1700, a adus aici o echipa de prestigiu cu care sa construiasca o biserica noua. Piatra sa de temelie a fost pusa in 1704, iar intreaga constructie a fost finalizata in 1738. Din echipa faceau parte: constructorul  si arhitectul Jakob Prandtauer, care a proiectat intregul complex (munca sa a fost continuata de nepotul sau, Joseph Munggenast), designerul Antonio Beduzzi care a proiectat interiorul bisericii, arhitectul Giuseppe Galli-Bibiena care s-a ocupat de sculpturile de marmora ale altarului, pictorul Paul Troger care a pictat frescele din holul de marmora si din biblioteca si Michael Rottmayr, care a pictat fresecele din biserica.

Dupa cum vi-am spus in postarea anterioara, am ajuns dupa-amiaza tarziu in parcarea mare a manastirii si am coborat agale treptele monumentale care duc spre intrare, nestiind ca timpul destinat vizitelor a expirat la ora 17!

Intram in incinta curtii generoase a manastirii si constatam ca am sosit prea tarziu! Doream de mult sa ajung aici dar, nu stiu cum s-a intamplat, intotdeauna am amanat. Acum eram aici si nu puteam intra – nu-mi venea sa cred! Ne-am invartit putin prin curte pana am mai vazut 4-5 turisti, dezorientati ca si noi.

In timp ce am intrat in vorba cu ei, s-a apropiat de noi un preot. M-am gandit ca nu avem ce pierde si, pentru ca trecusera abia vreo 10 minute de la ora 17, l-am abordat spunandu-i cat de dezamagiti suntem ca nu putem intra, dupa ce am ajuns pana aici. Ne-a intrebat de unde suntem si apoi a decis scurt: “Aveti la dispozitie o ora, pana cand se inchid toate usile. Intelegeti, desigur, ca nu va mai putem pune la dispozitie un ghid.” Va dati seama ca am zbughit-o imediat, sa parcurgem cat mai mult din traseul pe care ni l-a descris sumar. In plus, nu ne-a mai incasat nimeni de nicio o taxa de intrare!

Am luat-o pe o alee laterala (banuiesc ca nu acesta este traseul normal) si apoi am urcat o scara larga, impodobita cu grupuri statuare, pentru a ajunge pe Coridorul imperial si apoi in Holul de marmora.

De aici, ne-am indreptat spre biblioteca manastirii, care adaposteste peste 100000 de volume legate in piele, de literatura religioasa. Pacat ca nu avem destul timp sa admiram pe indelete toate minunile de aici. Ne grabim sa putem vedea si interiorul bisericii.

In sfarsit, intram in biserica si…ni se taie rspiratia. Am vazut multe biserici dar asa ceva inca nu…Daca ar fi sa ii gasesc asemanare in bogatia care te izbeste imediat, m-as gandi, poate, la co-catedrala din La Valetta sau, mai bine, la biserica Sao Roque din Lisabona.Stucatura bogata, tavanul pictat si foita de aur folosita din abundenta, te coplesesc.

Iesim pe o terasa mare de unde admiram Dunarea, orasul Melk – la poalele manastirii – si, in spatele nostru, fatada bisericii. In urma noastra s-au inchis toate usile.

Un detaliu interesant: cartea lui Umberto Ecco, “Numele trandafirului”, incepe aici, prin descrierea eroului principal, calugarul Edson de Melk. Si un altul: ultima renovare a complexului a fost finantata prin vinderea Bibliei lui Guttenberg, bibliotecii Universitatii Harvard.

Daca mai aveti timp, la 5 km de Melk puteti vizita un castel renascentist: Schallaburg.

La plimbare prin Wachau

Daca dispuneti de mai mult timp cand sunteti la Viena, va recomand o plimbare in Wachau. Dunarea parcurge aceasta vale, la nord de capitala austriaca,  pe o lungime de 36 km, de la Melk la Krems an der Donau. Este o zona foarte pitoreasca, cu ruine medievale, manastiri, livezi si vii terasate, orasele romantice. Acesta este motivul pentru care Valea Wachau a intrat in patrimoniul UNESCO.

Poti merge acolo cu trenul (o ora pana la Krems si o ora si jumatate pana la Melk), cu masina sau chiar cu bicicleta, existand o pista pentru biciclisti pe toata valea Dunarii. Drumul este frumos oricand dar primavara, cand infloresc merii si caisii din livezile acelea intinse, e o minunatie! Nici toamna nu e de lepadat, mai ales pentru amatorii de vin nou, asteptati la multele heurigen din zona (case in zona rurala, unde se poate bea acest vin – din productie proprie – , insotit de tot felul de bunatati culinare). Daca vreti ca totul sa fie desavarsit, parcurgeti drumul pe o parte a Dunarii la dus si pe cealalta la intors.

Daca nu va grabiti, intrati si pe drumurile laterale, care va vor purta prin sate pitoresti. Poate veti avea, ca si noi, sansa de a da si peste o crescatorie de struti.

Puteti face prima oprire la Krems, un orasel care, cu siguranta, va va placea. Istoria sa  de peste 1000 de ani se reflecta in cladirile medievale bine conservate, ceea ce a facut ca orasul sa fie ales, in 1985, ca “model de conservare”. El este pomenit intre orasele dunarene de catre geograful arab Al Idrisi inca din anul 1153.

Unul dintre semnele sale distinctive este Poarta de Piatra (sfarsitul secolului al XV-lea), singura care s-a pastrat dintre cele 4 ale orasului. Deasupra sa se mai pot vedea 3 insemne heraldice, datand din 1756.

Cladirea Primariei vechi a fost ridicata in anul 1452, ca proprietate a Margaretei von Dachsberg, primind rol de primarie abia dupa 100 de ani.

Nu departe, se afla Mohrenapotheke (Farmacia Maurului), care pastreaza resturi din constructia veche, de la inceputul secolului al XVI-lea.

Biserica Sf. Veit are forma actuala de cca. 400 de ani dar este mai veche. In interiorul sau, altarul central, datand din 1733-1735, este opera lui Matthias Gotz, iar altarul lateral, din marmora neagra, a fost adus aici in anul 1796 de la o mamanstire capucina. Langa biserica se afla o alta manastire, dominicana, datand din 1265.

Puteti sa va odihniti intr-una din multele cafenele si cofetarii, band o cafea Meindl sau mancand o prajitura cu mere, specialitate austriaca. Sau puteti sa intrati si cercetati micile magazine care se insira pe strada principala a orasului vechi, care porneste chiar de la Poarta de Piatra.

Urmatoarea voastra oprire ar putea fi la Durnstein. Vara puteti veni aici de la Viena cu vaporul (in perioada aprilie-octombrie; un drum costa 19 euro si un drum dus-intors, 24 de euro). Stradutele inguste, te imbie cu magazine cu suveniruri, cu produse locale si cu mici restaurante, unde ati putea lua pranzul. Nu va intindeti insa prea mult la masa, fiindca manastirea din Melk se inchide pentru vizitatori la ora 17.

La Durnstein mai puteti vizita frumoasa biserica baroc din secolul  al XV-lea sau puteti urca la ruinele fortaretei in care Leopold al V-lea l-a tinut prizonier pe Richard Inima de leu, in 1193. Fortareata se ridica la 159 m deasupra Dunarii si ofera o frumoasa priveliste.

Acum  trebuie sa va grabiti, sa mai puteti intra la manastirea de la Melk. Noi nu am stiut ca sa inchide la ora 17 si era sa ratam vizitarea ei. Am avut noroc ca mai erau cativa turisti la intrare si, impreuna, am abordat un preot, rugandu-l sa ne lase sa vedem in fuga macar ceva, ca sa nu fi venit degeaba pana aici. Ne-a dat o ora, asa ca am incercat sa vedem rapid macar reperele importante. Despre manastire voi pune insa o postare separata.

De la Melk ne-am intors la Viena pe partea cealalta a Dunarii, mult mai linsita si mai putin circulata. Aici nu sunt atat de multe obiective turistice, doar gastronomice. Am mai putut surprinde insa imagini frumoase, care sa ne aminteasca de aceasta excursie pe care doream de multa vreme sa o fac.

Castelul Schonbuhel, “paznicul din Wachau” (1100)

La Paris, cele două Opere

Azi m-a apucat dorul de Paris si vreau sa va arat sau sa va reamintesc cum este Opera din Paris, una dintre stralucitoarele cladiri-monument ale orasului.

Ceea ce cunoastem sub numele de Palatul Operei sau Opera Garnier este rezultatul unui concurs de proiecte, 171 la numar, din care a fost ales ca si castigator cel apartinand unui necunoscut pe atunci – Charles Garnier, un arhitect de 35 de ani. Constructia s-a desfasurat intre 1860-1875, sub domnia lui Napoleon III. “Managerul” proiectelor de reconstructie a capitalei – ordonata de Napoleon III – era Baronul Haussmann, al carui nume il poarta unul dintre Marile Bulevarde pariziene. Se spune ca, dupa inaugurarea sa la 15 ianuarie 1875, imparateasa Eugenia, sotia lui Napoleon III l-ar fi intrebat pe arhitect: “Ce stil este acesta? Nu este nici un stil! Nici grecesc, nici Louis XVI, nici macar Louis XV!” Garnier ar fi raspuns: “Nu, alea sunt depasite! Este Napoleon III! Aveti a va plange, Doamna?”

Fatada cladirii, aflata in Place de l’Opera, este impodobita cu coloane, frize si grupuri statuare, recunoscandu-se de la distanta dupa verdele-cupru al cupolei. In apropierea Operei se afla si celebrul Le Grand Hotel.

 

In interior, marea scara dubla de acces, imaginata de Garnier ca si scara unui palat somptuos, construita cu marmora de diferite culori, conduce la nivele diferite.

Marele foaier concureaza, ca lux, eleganta si opulenta cu Palatul Versailles. Tavanul sau este pictat de Paul Baudry cu teme din istoria muzicii. Elementul decorativ dominant este lira. Oglinzi si multe elemente aurite alcatuiesc decorul prin care, la pauza, spectatorii se pot plimba intr-o incapere care are 54 m lungime, 13 m latime si 18 m inaltime.

Dintr-un foaier mai mic se poate admira exteriorul Operei, cu terasele sale.

Sala mare a Auditoriumului are o capacitate de 1900 locuri si este o combinatie de rosu si auriu. Scena imensa poate gazdui 450 de artisti!. Pe plafonul pictat de Marc Chagall in 1964, in culori vii, este fixat imensul candelabru de cristal care cantareste 8 tone.

Nu este o legenda faptul ca sub cladire se afla un lac artificial, legenda este doar Fantoma! Lacul serveste ca rezervor de apa pentru pompieri.

In 1989 s-a construit Opera de Paris Bastille, in Piata Bastiliei si, de atunci, la Opera Garnier se mai prezinta numai spectacolele de balet.

Place de la Bastille este locul celebrei inchisori care a fost distrusa in timpul Revolutiei Franceze. Initial, Bastilia a fost o fortareata, construita dupa ce francezii au fost infranti de englezi in lupta de la Poitiers, in 1356. Constructia a durat 12 ani, intre 1370-1382, realizandu-se o fortareata solida cu 8 turnuri si ziduri de 4 m grosime. Mai tarziu, cardinalul Richelieu a transformat-o intr-o inchisoare pentru dusmanii regelui, devenita faimoasa pentru tratamentul acordat detinutilor care rareori ii supravietuiau. Printre clientii “de marca” ai inchisorii s-au numarat Voltaire, Fouchet si Sade. Victor Hugo a facut celebra aceasta inchisoare in romanul sau Mizerabilii.

In decurs de un an (1789-1790) Bastilia a fost complet distrusa. Dupa doi ani s-a construit o piata, unde s-a pus piatra de fundatie a unei coloane ce trebuia inaltata in amintirea Bastiliei si a Revolutiei Franceze. Au existat diverse proiecte (ex.: un monument in forma de elefant care sa fie construit din tunurile luate de la spanioli) dar abia in 1833 Louis Phillipe a decis construirea Coloanei din Iulie, care a fost inaugurata in 1840 (cf. datelor din wikipedia).

Astazi, Piata Bastiliei este o zona animata, cu multe cafenele, cluburi si restaurante. In mijlocul sau se afla Coloana din Iulie, care are in varf statuia numita Geniul Libertatii.

Ca si in cazul Operei Garnier si pentru Opera Bastille s-a organizat o competitie, de data aceasta internationala, la care au participat 1700 arhitecti. Castigatorul sau a fost canadian-uruguayanul Carlos Ott (ce interesanta este aceasta coincidenta de nume Charles/Carlos). Opera noua a fost inaugurata la 13 iulie 1989. Ea are o capacitate de 2700 locuri.

La Opera Garnier se ajunge usor cu metroul, statia Opera. Se poate vizita zilnic intre 10-17, in perioada de vara, in restul timpului fiind un orar mai redus. Vizitele tin cont de desfasurarea spectacolelor. Biletul pentru tur costa 8 euro. La Opera Bastille, tot cu metroul, statia Bastille. Nu am vazut daca se organizeaza tururi de vizita in interior.

Parcul National Krka

La aproximativ 10-12 km de Sibenik, functie de intrarea pe care o folosesti, se afla Parcul National Krka, considerat de catre unii turisti chiar mai frumos decat Parcul National Plitvice. Cum gusturile nu se discuta, nu am sa spun care imi place mai mult ca sa nu starnesc controverse. Va las pe voi sa judecati, stiu ca sunteti multi cei care le-ati vazut pe ambele sau macar unul dintre ele.

Pana atunci, pentru cei care nu ati fost pe acolo, va pot spune ca raul Krka izvoraste din Alpii Dinarici si, dupa un parcurs de 72 km, se varsa in mare in Golful Sibenik, langa orasul cu acelasi nume. Golful, care constituie un bun port natural, a facilitat dezvoltarea orasului, asezat pe coasta, in forma unui mare amfiteatru.

Parcul National Krka, care acopera o suprafata de peste 100 km patrati, a fost trecut sub protectia legii in 1985, atragand de atunci numerosi turisti.

Am intrat in parc pe la Lozovac, am lasat masina intr-o parcare mare iar un autobuz ne-a dus de la intrare pana aproape de marea cascada Skradinski. Am pornit prin padure pe un drum usor, bine amenajat, cu poduri si pontoane unde este cazul, admirand pe drum mici lacuri, cascade si grote, create in terenul carstic, cu roci poroase. Pentru intoarcere, am folosit iesirea prin Skradin.Biletul de intrare costa 90 kn/persoana, adica ceva peste 12 euro. Parcarea a fost gratuita.

In parc se afla trei grupuri de cascade. Marcajele si hartile te indruma ce sa vezi, in functie de timpul de vizitare de care dispui, iar panourile explicative te educa cu privire la flora si fauna specifice locului.

Cascada Skradinski – una dintre cele mai mari – are 400 m lungime si 100 latime, fiind alcatuita, de fapt, din 17 cascade. Se poate face baie la baza ei, dar si mai jos, pe rau, fapt ce deosebeste Krka de Plitvice, unde scaldatul este interzis! In poiana de langa podul de pe care se admira cascada, exista o terasa, un oficiu postal si numeroase chioscuri unde vand diverse suveniruri.

Parcul National Krka, alaturi de cel din Arhipelagul Kornati, constituie cele doua mari obiective care pot fi vizitate plecand din Sibenik. Merita deci sa stati 2-3 zile in zona, fiindca aveti ce vedea! Trebuie sa va spun, celor care ati vazut filmele cu Winnetou turnate in anii ‘1960, ca locatiile utilizate pentru filmari sunt din cele doua parcuri, Plitvice si Krka.

Voua care Parc National din Croatia va place mai mult?

Sibenik

Un popas de cateva ore in Sibenik, pe care l-am facut asta primavara in vacanta de Paste, in drum spre insula Lastovo, ne-a dat doar o mostra din farmecul orasului in care speram sa revenim intr-o alta vara, pentru a ne afunda mai mult pe stradutele sale vechi, romantice, acoperite cu lespezi de piatra tocite de pasii trecatorilor, unde dupa fiecare colt te asteapta o surpriza!

Sibenik este un oras de pe coasta Dalmatiei, situat la 68 km de Zadar si 50 km de Split. Ca si in cazul majoritatii oraselor croate si aici a existat mai intai o asezare ilira. Apoi, in secolele I si II e.n., teritoriile au fost stapanite de romani, dupa care au urmat triburile slave. Orasul Sibenik a fost creat insa in secolul al XI-lea de catre regele croat Petar Kresimir al IV-lea. Acest lucru se observa in organizarea orasului vechi, cu stradute inguste, bolti, trepte si pasaje de trecere. Din secolul al XV-lea pana in secolul al XVIII-lea orasul s-a aflat sub stapanire venetiana, fapt usor de observat in elementele de arhitectura ale unor case.

Orasul vechi are doua strazi principale, paralele cu litoralul. Sus pe deal se vede Fortareata Sf. Ana, o veche asezare ilira, fortificata de croati. Forma actuala i-au dat-o venetienii, in secolul al XV-lea. Pentru ca se afla la o altitudine de 70 m fata de nivelul marii, fortareata ofera o frumoasa panorama asupra orasului. Noi nu am dispus de timpul necesar sa urcam pana acolo dar trebuie sa existe mereu un motiv ca sa te intorci intr-un loc, nu-i asa?

sus pe deal, Fortareata Sf. Ana
Pentru a ajunge la orasul vechi, trebuie sa treci pe langa Complexul Sveti Frane, alcatuit dintr-o manastire franciscana si o biserica din secolul al XIV-lea, construite in stil gotic. Manastirea a jucat un rol important in cultivarea limbii croate.
Teatrul din Sibenik se afla vis-a-vis de o portiune de zid vechi al orasului, inclus intr-o constructie moderna, pe care vedem un basorelief al Sf. Mihail, patronul orasului.
Ce putem vedea in drumul nostru spre centrul orasului vechi?
Biserica Uspenie Bogomatere este o cladire baroc, ridicata de catre mesterul local Ivan Skok, in secolele  al XVII-XVIII-lea. Pana la inceputul sec. al XIX-lea,  a fost o biserica catolica, apartinand de manastirea franciscana de maici. In 1808 regimul francez a inchis-o si a dat-o apoi bisericii ortodoxe sarbe.
Biserica Sfantului Duh a fost construita in secolul al XVII-lea de mesterul local Anton Negulovic. E ascunsa parca pe o straduta laterala si poate trece neobservata. La fatada, prezinta un portal si patru geamuri, iar la fronton, o rozeta.
Biserica Sfanta Ioana dateaza din a doua jumatate a secolului al XV-lea, cu un turn cu clopotnita adaugat abia la mijlocul secolului al XVIII-lea.
In apropierea pietei in care se afla Primaria si Catedrala, mai trecem pe langa Biserica Sf. Barbara, construita intre 1457-1461. Pe fatada ei putem admira un ceas si statuia Sf. Nicolae. In interior, se afla un muzeu de arta religioasa.
Am trecut pana aici pe stradute romantice, cu mici pravalioare si cu surprize la fiecare pas.
In sfarsit, coboram niste trepte si vedem Catedrala Sf. Iacob, cea pentru care Sibenik a intrat in patrimoniul UNESCO (anul 2000), datorita imbinarii maiestrite a stilului gotic cu cel renascentist.
Ne aflam intr-o mica piata, Trg Republic Hrvatski, in care vedem Primaria, fatada stanga a Catedralei si o statuie. Primaria, ridicata intre 1533-1536 de catre arhitectul Michele Sanmicheli, este o structura cu doua etaje, cu coloane, balustrada si loggie. In decembrie 1943 cladirea a fost complet distrusa, fiind apoi refacuta.
 In piata se mai afla statuia lui Juraj Matejev Dalmatinac, arhitect principal al Catedralei, cunoscut in Italia sub numele de Giorgio Orsini. El a lucrat la Catedrala pana la moartea sa, in 1473. Lui i se datoresc domul, nava centrala si cele laterale, friza cu capete. Statuia apartine cunoscutului sculptor croat Ivan Mestrovic.
Catedrala Sf. Iacob a existat, ca idee, inca din 1298, cand Sibenik devenea municipiu. Punerea in opera a ideii incepe insa abia in anul 1402 si este desavarsita in 1555. La ridicarea ei au constribuit trei arhitecti: Francesco di Giacomo, Dalmatinac si Niccolu di Giovanni Fiorentino. In interior, coloane cu frumoase capiteluri sculptate sustin domul. Fatada stanga este cea unde Dalmatinac a pus o friza cu 74 de capete, reproducand oameni obisnuiti – barbati, femei si copii – care locuiau in oras in acea vreme. In felul acesta ne-a lasat o marturie despre cum aratau acei oameni. Tot aici vedem o intrare tipic renascentista, unde doi lei
se privesc unul pe celalalt de sub doua coloane sculptate, in varful carora se afla statuile lui Adam si Eva. Toate acestea apartin sculptorului Bonino.
 In afara de obiectivele prezentate pana aici, merita explorate stradutele in sine. Ajungem astfel la marginea marii, unde mai intalnim o cladire-monument a orasului, Palatul Contelui, azi Muzeul orasului. Trecerea spre el se poate face printr-un pasaj gotic. Contele care ii da numele este Niccolo Marcello, venetianul care l-a construit, ca sediu al puterii, in 1600. Pe zid se mai poate vedea si aici Sf. Mihail.

Pe faleza, mai admiram apusul soarelui si ne indreptam apoi spre parcare, fiindca mai avem 50 km de parcurs pana la Split si se intuneca. Sper ca v-am convins ca merita sa consacrati macar cateva ore acestui oras, in drumul vostru spre alte obiective de pe coasta dalmatina. Sibenik are marele avantaj ca nu este atat de vizitat de turisti ca alte orase, asa ca puteti sa va plimbati in liniste.