Batalha sau Mănăstirea Bataliei

Ce ai putea povesti despre un obiectiv la care te opresti jumatate de ora doar? Desigur, ceea ce ai aflat de la ghid in microbuz inainte de a ajunge acolo si ceea ce ai citit tu insuti pe internet. A, da si poti arata poze despre cum ai vazut tu acel loc! Este vorba despre Mostero de Santa Maria da Vitoria de la Batalha, cunoscuta mai mult sub numele de Mosteiro da Batalha. Declarata monument UNESCO in 1983, Manastirea Bataliei ajunge pana la noi venind din sec. al XV-lea.

Manastirea este una dintre cele mai importante din Portugalia nu doar ca mostra a stilului gotic cu puternice influente manueline sau a marturiei credintei unui popor, cat, mai ales, pentru semnificatia sa istorica. Ea a aparut ca indeplinire a unei promisiuni, facuta sotiei sale de catre regele Jao I, inaintea bataliei de la Aljubarrota, din 1385. Castigarea acestei batalii a insemnat recastigarea independentei Portugaliei fata de coroana Castiliei.


Langa manastire va intampina statuia ecvestra a generalului Nuno Alvares Pereira, cel care i-a batut pe castilienii condusi de Juan I de Castilia.
Cutremurul din 1755 a afectat partial constructia dar, in 1810, trupele lui Napoleon au desavarsit distrugerea, astfel incat manastirea a trebuit sa fie refacuta.Primul constructor al sau, care a lucrat la ea pana la moartea sa, a fost Alfonso Domingues. Lui i-a urmat David Huguet, caruia ii datoram partea cea mai frumoasa, dupa parerea mea, si anume Capelele neterminate sau Capelas Imperfeitas.

La intrare, vedem o biserica impunatoare dar destul de austera, luminata doar de caldura vitraliilor, pentru ca toata splendoarea liniilor manueline sa se dezlantuie in capela fondatorilor, care adaposteste mormintele lui Jao I si ale sotiei si copiilor sai, inclusiv al printului Henri Navigatorul.


Daca interiorul este impodobit de vitralii, in exterior ne urmaresc privirile mute, dramatice ale garguilor (Daca nu stiati, acestea sunt figuri de animale, oameni sau fiinte fantastice, care mascheaza scurgerile de apa de ploaie. Sunt vestiti garguii de la Notre Dame de Paris).
Capelele imperfecte trebuiau sa adaposteasca un adevarat Pantheon dar fondurile au fost sistate si indreptate spre Mosteiro dos Jeronimos. Aceasta parte a manastirii ni se dezvaluie azi cu o frumusete stranie, in care Dumnezeu este invitat sa vina la noi prin cupola deschisa spre cer. Influenta stilului maur este evidenta aici.
Pentru ca ploaia nu s-a oprit inca de tot si sunt foarte putini vizitatori, in afara de noi, cei 6 turisti din microbuz, locul pare unul foarte linistit, indemnandu-te la reculegere dar mai ales la meditatie referitoare la meandrele intortocheate ale istoriei. Curtea interioara a manastirii ar fi tocmai buna pentru un asemenea exercitiu. Fac doar cateva footgrafii insa fiindca…trebuie sa ne grabim. As mai fi stat cu placere aici. Cine stie, poate alta data?!
Fac in graba o fotografie a genului de suveniruri pe care le gasiti aici si care ne coloreaza putin ziua. Abia a trecut jumatatea de ora si Jorje, ghidul nostru ne grabeste spre microbuz, ademenindu-ne cu Nazare si intalnirea cu Atlanticul. Nici vorba de un ceai cald sau o cafea, insotite de un pastel (prajitura) la cofetaria de peste drum…

Batalha Monastery

Built in the 15th. century and comemorating the big victory after the Bataha battle, the Monastery of Batalha,was included among the UNESCO treasuries in 1983.

 

O dată în viață, China. ep.1 – Prima lecție de chineză, la Beijing

Am vizitat Beijing in primavara lui 2009, in aprilie. Pana acolo am zburat cu Austrian Airlines, prin Viena. Inainte de plecare m-am documentat serios: carti, harti, forumuri si bloguri. Am ales obiectivele de vizitat, am cautat pe net agentii din Beijing si am rezervat excursiile pentru primele 3 zile, care cuprindeau obiectivele “must see” din Beijing, in celelalte doua urmand sa umblam de capul nostru. In aeroportul din Viena am gasit o harta a Beijingului, pe care am dat 10 euro. Mult! Dar avea denumirile scrise si in engleza!

In avion am dormit. M-am trezit cu 40 de minute inainte de decolare, cat sa vad ca zburam deasupra unui imens podis arid, brazdat de albii de rauri seci. Aterizam la terminalul 3, cel nou, terminat pentru Olimpiada, despre care se spune ca este de 5 ori mai mare decat noul terminal de la Heathrow, pe care aveam sa-l vad dupa cateva luni. Schimbam bani pe aeroport fiindca rata de schimb e identica peste tot. Avand formularul de imigrare completat din avion, formalitatea de intrare decurge rapid. Ne indreptam spre expresul care asigura legatura cu orasul (26 km). Un drum costa 25 CNY, aprox. 3 dolari. Coboram la a 3a statie, Dongzhimen si…sa inceapa aventura!

Si incepe! E prima data cand inteleg cu adevarat ce inseamna bariera de limba. Hotelul nostru trebuia sa fie aproape de statie, se putea merge pe jos asa ca, tragand trolerele dupa noi o luam, la intamplare, la stanga. Cei de la hotel imi dadusera cateva indicatii pe mail dar au uitat sa spuna in ce parte sa o luam.

Cand am iesit la suprafata, ne-am trezit pe un bulevard cu cladiri inalte, cam asa cum a fost cand am iesit prima data din metrou la Londra, in statia Victoria! Dar vorbeam engleza…Cladiri cu multe etaje, oameni si masini. Prevenita de postarile de pe internet, aveam la mine listata poza hotelului si numele sau scris cu caractere chineze. M-am gandit ca daca e asa aproape, il voi recunoaste dupa poza, nu? Nu.

Am inceput sa ochesc dintre trecatori pe cei care mi se pareau mai deschisi. Ii abordam cu un vesel “ni-hao” (dumnezeu stie ce iesea, dat fiind faptul ca intonatia si lungimea vocalelor conteaza foarte mult in chineza, dar contam pe faptul ca vor intelege totusi ca e un salut! desi ofiterul de pe aeroport nu parea de aceeasi parere, dupa privirea pe care mi-a aruncat-o). Apoi, le aratam poza si numele hotelului si faceam o mina intrebatoare. Cred ca era tare haios, daca as fi putut sa ma vad. Ma ascultau cu atentie si bunavointa, citeau, isi dadeau hartia unul la altul si apoi clatinau din cap. Nu se poate, imi ziceam. Trebuie sa fie aici, doar asta este strada sau mai bine zis bulevardul. Partea ciudata e ca blocurile acelea mari nu aveau nici un numar pe ele, ca sa ne dam seama macar dupa asta daca mergem in directia cea buna. Ei cum s-or fi orientand oare?

Dupa ce am inceput sa cred ca eram deja prea departe de statia expresului si ca trebuia sa fi gasit hotelul demult, am traversat si am luat-o in sens invers, repetand operatiunea. E drept ca tot pe net am citit ca in Beijing sunt sute de mii de chinezi veniti in capitala cu treburi sau in excursie, care nu ar fi avut de unde sa stie ce vroiam eu sa aflu, dar nu se putea sa-i fi nimerit eu pe toti! In cele din urma, vedem un grup de mai multe persoane, cu vreo 3 copii si ii intrebam si pe ei. Dupa ce tin un mic consiliu, unu’ dintre ei mi se adreseaza ceremonios dar parca bucuros, tinand un mic discurs in chineza. Poate fiindca asa vroiam, “inteleg” ca ar trebui sa mergem dupa ei. Ceea ce si facem, ca tot nu aveam ce pierde. Mi se mai parea (nu stiu de ce, probabil din gesturi, ca doar n-am inteles o iota), ca ar fi si ei cazati acolo sau asa ceva. Din cand in cand, omul intorcea capul, sa se asigure ca ii urmam.

Ajungem din nou in dreptul statiei expresului. Grupul nostru era oprit cu alti chinezi, cu care discutau intr-o veselie, fara sa ne arunce nicio o privire sau sa ne faca vreun semn. Astia si-au batut joc de noi, zice sotul meu. Nu vezi ca nici nu se mai uita la noi? Mie nu-mi venea sa cred.

Eram intr-o intersectie mare si am zarit pe partea cealalta cladirea unei statii de metrou, asa cum am vazut pe net. Ii propun sotului meu sa traversam. Ma gandesc ca, logic, aici coboara si multi care cunosc zona, fie locuind, fie lucrand aici si am putea avea mai mare succes. Cat regretam ca nu am luat cu mine mobilul, ca ii sunam pe cei de la hotel si ne lamuream!

Traversam dar pret de 2-3 minute nu vine nimeni. Vad mai incolo, asezat pe bordura unui rondou, un barbat mai in varsta. Derulez si cu el ceremonialul, fara prea mari sperante. Batranelul se ridica insa de jos, ma ia de mana si ma trage dupa el cativa pasi, apoi imi arata, mai la distanta, o cladire. Recunosc profilul din poza de pe net. Prima lectie de chineza s-a sfarsit. Eram salvati! O ploaie de sie-sie (multumesc) si mici plecaciuni cum am vazut eu in filme…

In cateva minute, trecand pe langa un interminabil sir de restaurante , ajungem la hotel (mai tarziu urma sa ma dumiresc ca aici incepea faimoasa Food Street sau Guijie, despre care am scris deja in alt episod; imi cer acum scuze pentru ca nu am inceput, ca orice om normal, cu inceputul!).

Aspecte de la terminalul 3
Expresul de la aeroport
Strada cu hotelul
hotelul “nostru”
Once in a Lifetime, China – 1st.ep. – First Chinese Lesson in Beijing
We visited Beijing on April 2009. The orientation on the very modern airport was easy, as everything was written in English too. The trouble begun when we were looking for the hotel, which we knew was very near the station where we arrived, coming from the airport. At last, we succeed and reached the hotel but this was my first experience when I have encountered a language barrier and I may say it is not simple at all.

Belem – Jardim Tropical

La sfarsitul unei zile in Belem, insorita dar care ne-a facut totusi sa tremuram in preajma Tagului datorita vantului, ne oprim putin in Jardim Tropical sau Jardim Tropical do Ultramar cu numele sau complet, peste drum de Mosteiro dos Jeronimos. Ni se atrage atentia ca mai este doar o ora pana la inchidere, asa ca ne straduim sa parcurgem cat mai mult din aleile sale.

Parcul a fost creat incepand cu 1906 si are peste 4000 de specii de plante, mai ales tropicale. Poate fi vizitat zilnic, intre 10-17.

Mai ales daca sunteti prin zona vara, nu uitati ca aveti la indemana aceasta oaza de liniste si relaxare! Parcul este impodobit cu statuete africane, cu un pavilion oriental si gradina aferenta. Un mic lac adaposteste lebede si rate galagioase. Cate o banca de piatra, cu azulejos, te imbie la odihna. E bine si racoare aici si atata liniste parca ai plecat deodata din Lisabona.
Va las in tovarasia pozelor, care va arata de ce ar trebui sa mergeti acolo.

casa portugheza
o usa frumoasa care ne blocheaza accesul in sera
portocalele ca merele la noi…

Suntem obositi si ne grabim sa luam tramvaiul care ne duce in Praca do Commercio, de unde mergem pe jos la hotelul nostru, de langa Piata Rossio. Nu uitati insa, ca in afara de ceea ce vi-am povestit eu despre Belem, acolo mai gasiti Palatul Ajuda – ultima resedinta a familiei regale inainte de lovitura de stat din 1910, Muzeul de arta moderna si contemporana, Muzeul de istorie maritima, Muzeul electricitatii, Muzeul de trasuri.

Si fara toate acestea, o plimbare prin cartierul scump si elegant al ambasadelor, Belem, merita cu prisosinta o dupa-amiaza, daca stai mai multe zile in Lisabona. Dar despre acest oras cu cartierele sale minunate Alfama, Baixa, Barrio Alto si altele, voi mai povesti.

Belem – Jardim Tropical
The Botanical Garden of Lisbon was created in Belem, in 1906. It is open daily, between 10-18.

Caleidoscop praghez sau Praga mea, din amănunte

M-am gandit sa va arat si eu Praga mea, adica asa cum o vad eu. Am fost de trei ori la Praga, am vazut obiectivele importante, gen “must see” si acum ma mai uit si dupa altceva, care altceva s-ar putea sa va placa si voua. Stiu ca pentru azi am promis o alta postare dar fiindca nu as vrea sa va plictisiti de Lisabona (ca si cand asa ceva ar fi posibil!?) si pentru ca plec in weekend la Budapesta si nu mai postez pana luni dupa-amiaza, am ales aceasta varianta.Asadar, primavara la Praga. Nu, nu e nici o aluzie la eveniment. Pur si simplu am fost ultima data la Praga in martie 2008, chiar inainte de Paste. Ca peste tot si aici lumea se pregatea de sarbatoare si lucrul era vizibil pe strada.
Crapau mugurii la salcii deasupra Vltavei si ratele si lebedele au iesit la plimbare.

Undeva, pe chei, mi-au atras atentia aceste banci, cu picioare interesante:
M-am uitat prin vitrine, sa vad ce i-ar putea fura ochii turistului:

M-am uitat chiar si la ce vand galeriile de arta si m-am oprit asupra unui ciclu de ilustratii la povesti.

Apoi am vazut si niste reclame care mi-au placut, pentru un magazin de pantofi:

Am fotografiat o multime de semne de casa care, in evul mediu, tineau loc de numar. Initial, ele se puneau doar la hanuri sau la ateliere mestesugaresti pentru a indica ce se face acolo dar, treptat, s-au folosit si pentru o orientare mai usoara intr-un oras in crestere. Ele sunt nenumarate pe strazi precum Nerudova, Celetna, Karmelitska si altele.

Si clantele vechi mi-au atras atentia, prin diversitate si mestesugul lucraturii.

Am trecut pe langa cafenele sau baruri care m-au invitat,

dar m-am tinut tare si am mancat la acest restaurant plin de atmosfera, care are inauntru copaci decojiti si lampi facute din dovleci, calabasa, ornati cu margele, ca intr-o poveste marocana. De ce tocmai marocana? Nu stiu, asa mi s-a parut mie, pentru culoare.

Pe podul Karol, batranul flasnetar cu mainuta, punkistii si caricaturistii dadeau culoare unuia dintre cele mai indragite obiective pragheze.

Sus, la Hrad, am ascultat muzicantii, m-am uitat dupa caini, am mancat o delicioasa placinta cu mere si am baut un ceai de macese, iar la urma am admirat hotararea militara!

Am ajuns si la zidul lui John Lennon, care poarta pe el zeci de “opere” grafitti, lasate de fani.

Am dat chiar si peste ambasada Romaniei, pe una din strazile mele favorite, Nerudova, si am vazut marcata si o casa in care a poposit vremelnic Mihai Viteazu.
  

In afara de concertele de muzica clasica, care se tineau in fiecare seara intr-o biserica, ce mai oferea Praga in acel moment? Muzeul comunismului la concurenta cu un patinator de exceptie? Greu de ales!

Cel mai mult mi-a placut insa in Staromeste Namesti unde era amenajat un targ de Paste. Lume multa, vesela, exuberanta. Chiar si mirese! Si ce de bunatati…Un band a inceput sa cante un cantecel saltaret, molipsitor si atunci am realizat ca jocul meu de la gradinita, cu baiatul care statea in cerc si trebuia sa-si aleaga o fata, in timp ce ceilalti cantau si bateau din palme, este, de fapt, un cantec popular cehesc! “Joaca, joaca baiete/ Ca pamantul e plin de fete/ Si jocul asta este format/ Dintr-o fata s-un baiat” Il mai stie cineva? De obicei nu ma dau in vant dupa asemenea distractii dar acolo si atunci, chiar m-am simtit bine.

Acum, privind in urma la acea saptamana pragheza, il las pe domnul din imagine sa exclame in locul meu:

Belem – Torre de Belem

Turnul de veghe, construit sub forma unei corabii din ordinul lui Manuel I, intre 1515-1521, era o fortareata care facea parte dintr-un sistem in forma de triunghi, care cuprindea si fortareata in Cascais (pe care ati vazut-o deja in postul respectiv) si cea de la S. Sebastiao da Caparica, pe celalalt mal al Tagului. In perioada dominatiei spaniole (1580-1640) turnul a servit drept inchisoare. Apoi, trupele lui Napoleon l-au distrus si a fost restaurat abia in 1940. Acum figureaza ca emblema a Portugaliei pe toate materialele publicitare pentru turism. Ca si Mosteiro dos Jeronimos, Torre de Belem a fost inscris, in 1983, in patrimoniul UNESCO.
Initial, turnul de 35 m inaltime statea pe o insula in mijlocul Tagului, aparand Lisabona de atacurile piratilor englezi si olandezi. A supravietuit devastatorului cutremur din 1755 dar, cel din 1777, a schimbat cursul raului si astfel turnul a ajuns…pe mal!

Stilul manuelin de constructii si-a pus si aici amprenta (ex. funia rasucita, care inconjoara turnul si reprezinta forta si puterea regelui sau crucea ordinului militar al lui Christos, al carui membru era si Manuel I), completat de stilul maur (boltile rotunde ale turnurilor) si cel venetian (logiile).


Turnul se viziteaza in interior intre orele 10-18.30 vara si 10-17 iarna. Intrarea costa 4 euro sau este gratuita cu Lisboa Card. Daca insa nimeriti pe acolo intr-o zi de luni, cum ni s-a intamplat noua, monumentul este inchis 🙁

Dand ocol turnului, observ ca cineva, intr-o stare de “saudade” probabil (un fel de melancolie, greu de descris, asa cum greu de descris este “dorul”, specific romanesc), a lasat posteritatii niste versuri, pe o balustrada.

In apropierea turnului, putini turisti straini acorda importanta unui alt monument, de mare valoare pentru istoria Portugaliei. Este vorba despre monumentul inaugurat in 1994 si dedicat memoriei celor cazuti in razboiul colonial de 13 ani. Inceput in 1961, a fost purtat impotriva armatelor pro-independenta din fostele colonii postugheze. Datorita lungimii sale si pierderii a peste 200000 de portughezi, populatia s-a razvratit. In 25 aprilie 1974, revolutia a culminat cu rasturnarea regimului Salazar si cu incetarea razboiului. Pentru ca soldatii au fost vazuti punand garoafe in teava pustilor pentru a nu trage in populatie, aceasta s-a numit “revolutia garoafelor”. Fiind timisoreanca, mie mi-a amintit de zilele de decembrie in care soldatii pazeau piata Operei cu flori pe teava armelor, dupa ce trasesera deja in populatie…dar poate nu erau aceeasi…
Nu putem parasi zona fara a vedea mica marina – Doca De Belem Marina – una din cele sase ale Lisabonei. Cladirile vechi din jur, vopsite in culori vii, fac acest loc un popas agreabil.
Parasim zona printr-o mica padurice de pini, dupa ce am aruncat Tagului o ultima privire.
Ultima vizita facuta in cartierul Belem a fost oaza de liniste numita Jardim Tropical, despre care povestim, evident, maine.

Belem – Padrao dos Descobrimentos

Il vazusem demult la TV dar, in realitate, este mult mai impresionant, prin forma sa de caravela , gata sa se avante in larg si prin cele 32 de figuri istorice de la baza sa, foarte evocative. In fruntea tuturor, tinand in maini o caravela, este printul Henri Navigatorul (inmormantat la Manastirea Batalha), cel care a finantat numeroase calatorii pentru descoperirea unor pamanturi noi. Mai stau acolo, martori mandri ai istoriei portugheze, Vasco da Gamma, Ferdinand Magellan, Alvarez Cabral (descoperitorul Braziliei), Bartolomeu Diaz, calatorul care a traversat prima data Capul Bunei Sperante, Luis de Camoes, preoti si calugari care au fondat misiuni in noile teritorii si multi altii.
Monumentul, care are o inaltime de 52 m, este de data recenta, fiind inaugurat in 1960, la 500 de ani de la moartea lui Henri Navigatorul. Numele de “padrao” vine de la pietrele in forma de steag, pe care le lasau ca semn marinarii pe noile pamanturi si care purtau acest nume.

De la monument vedem podul 25 aprilie si, dincolo de Tagus, mai in ceata, statuia Cristo Rei. Podul, care are ca model podul Oakland Bay din San Francisco, are o lungime de peste 2 km, fiind folosit atat de masini cat si de tren. A fost inaugurat in 1966 si, pana in 1974 a purtat numele de Podul Salazar. Dupa “revolutia garoafelor” din aprilie 1974 a fost redenumit Ponte 25 Abril.

Cristo Rei este un monument ridicat, in 1959, in semn de multumire catre Dumnezeu fiindca Portugalia nu a participat la luptele din al doilea razboi mondial. Modelul sau a fost celebrul monument din Rio de Janeiro. Si in acesta se poate urca cu un lift(2.50 euro) pentru a admira Lisabona si Tagusul. Noi nu am fost pe celalalt mal al sau din lipsa de timp dar am aflat ca acolo, la Caparica, sunt plaje frumoase, mult apreciate de cei din Lisabona, asa ca, daca se intampla sa fiti pe acolo vara, nu uitati!
In spatele nostru se afla acum Centrul Cultural Belem, construit in perioada 1988-1993, cand Portugalia se pregatea pentru a prelua conducerea Uniunii Europene (1994) si avea nevoie de un sediu adecvat. In prezent, aici se desfasoara numeroase evenimente culturale: teatru, opera,
muzica clasica, cinema, conferinte.
In zona se afla si cateva restaurante (ca si cel din imagine, cu specific pescaresc; mai exista unul cu specific japonez, de sushi si surimi si unul chinezesc) asa ca, daca va prinde pe aici ora pranzului, aveti unde manca fara a parasi zona fiindca mai sunt multe de vazut.
Trecem apoi pe langa aceasta simpatica pereche, care ne aminteste ca in zona se afla Muzeul de etnografie si folclor si apoi pe langa un far (construit intre 1515-1521), dupa care se zareste deja Torre de Belem, pe care il vedem…maine.

Belem – Mosteiro dos Jeronimos

Belem este o prescurtare portugheza a cuvantului “Bethlehem” si are legatura cu biserica inchinata Sf. Maria de Belem, apartinand manastirii Sf. Jeronim sau Mosteiro dos Jeronimos, care, impreuna cu Padrao dos Descobrimentos (Monumentul descoperirilor), Torre de Belem (Turnul Belem), Jardim Tropical, Palatul Ajuda si o multime de muzee, fac din acest cartier un loc caruia trebuie sa ii acorzi cel putin o zi in trecerea ta prin Lisabona. Pana in 1885, Belemul a fost un sat independent. Aceasta parte a orasului de azi a suferit cel mai putin in timpul marelui si dezastruosului cutremur din 1755, de aceea aici se gasesc cladirile cele mai vechi din Lisabona.

In Belem ajungi luand tramvaiul nr. 15 din Praca do Commercio si mergand cu el 15 statii, pana la statia Jeronimo. De altfel, vei vedea manastirea pe geam, asa ca vei sti unde sa cobori. Si fiindca tot suntem aici, hai sa o vedem! Timpul nostru e dramuit, asa ca lasam manastirea propriu-zisa si Muzeul de Arheologie, adapostit intr-una din aripi, pentru o alta vizita si, dupa ce facem o multime de poze in exterior, intram in biserica manastirii (intrare gratuita), pentru a vedea ce ne ofera.

Construirea manastirii si a bisericii a fost finantata din taxa pe mirodenii si aur si, prin abandonarea constructiei Pantheonului din Manastirea Batalha, un alt loc reprezentativ pentru Portugalia. Pana in 1834, manastirea a apartinut ordinului Sf. Jerome. Ea a fost construita deasupra altarului la care Vasco da Gamma s-a rugat toata noaptea inaintea plecarii sale pe drumul care avea sa-l duca la descoperirea Indiei. Era aici o sihastrie din jurul anului 1450, fondata de printul Henri Navigatorul. Rolul noii manastiri a fost acela de a celebra descoperirea drumului spre India.

Constructia a inceput in timpul domniei lui Dom Manuel I, la inceputul sec. al XVI-lea si a durat aproape un secol. De aceea vedem azi o imbinare de stiluri, in care predomina insa minunatul stil manuelin, o tranzitie intre gotic si renastere, in Portugalia. Intreaga manastire mi s-a parut o dantelarie alba, spumoasa, in care au incremenit visele constructorilor.

Portalul de sud al manastirii este impresionant. Are o inaltime de 32 m si o latime de 12 m si este ornamentat cu mici statui ale celor 12 apostoli, cu scene din viata Sf. Jeronim, iar deasupra, pe un piedestal, se afla Madona din Belem. Cred ca aceasta este partea cea mai fotografiata a manastirii.

Interiorul bisericii se sprijina pe o multime de stalpi octogonali uniti prin chei de bolta mestesugite.
Imediat la intrare, vei vedea doua monumente funerare, la fel de importante pentru istoria tarii. Unul este mormantul lui Vasco da Gamma, marele descoperitor, celalalt apartine lui Luis de Camoes, care in epopeea sa Lusiada, a cantat aventura acestor descoperiri. Manuel I si sotia sa si-au gasit si ei odihna tot aici. O frumoasa capela, construita la 1669 si dedicata initial Sf. Anton, impresioneaza prin opulenta.

mormantul lui Vasco da Gamma

mormantul lui Luis de Camoes

Din pacate nu mai putem zabovi aici, daca vrem sa vedem si altceva, asa ca traversam frumosul parc din Praca do Imperrio, cu Fonte Luminosa, o fantana cu joc de ape, care alcatuieste 70 de desene si seara este frumos iluminata si o luam de-a lungul Tagusului, spre celalalt monument care atrage aici turistii – Monumentul Descoperirilor. Dar despre el, in postarea de maine.

Belem – Mosteiro dos Jeronimos
Taking the tram no 15 from Praca do Commercio, you can visit Belem, a quarter of Lisbon. The Jeronimo Monastery, Belem Tower, the Monument of the Explorers, The Botanical Garden and many other interesting places, are all in Belem.
The monastery is a fine example of manuelin style in architecture. Here, you can visit the tombs of Vasco da Gama, the famous explorer, and that of Louis do Camoes, very well known national poet.

Cascais – Crăciun la Atlantic

2008 a fost anul in care am ajuns in Portugalia, pentru un sejur la Lisabona. Asteptam de multi ani aceasta intalnire si nu m-a dezamagit deloc. Asa se face ca, in timp ce unii stau in jurul pomului de Craciun si isi desfac pachetele cu cadouri, noi am stat pe malul Atlanticului, in tricou cu maneca scurta.

Chiar in ziua de Craciun, in Lisabona fiind totul inchis datorita sarbatorii, am luat trenul de la Cais do Sodre (care circula din 20 in 20 de minute) si am plecat la Cascais. Linia a fost electrificata inca din 1926. Biletul costa 1.70 euro si drumul dureaza cca. jumatate de ora. Vagonul in care suntem e gol, doar un barbat urca in ultimul moment si se aseaza chiar in fata mea. Incerc sa-l intreb ceva in engleza, desi stiu ca portughezii o vorbesc mai putin. Omul insa ne auzise vorbind si imi raspunde in…romana! Era un maramuresean, cu accent portughez, dobandit dupa 9 ani de trait acolo. Vorbim de una, de alta, el bucuros, dorind sa afle ce mai e nou “pe acasa”. Coboara inaintea noastra. La inceput, calea ferata urmeaza cursul Tagusului pana cand, in cele din urma, se vede oceanul!

Odinioara sat de pescari, Cascais a devenit cu incetul a statiune indragita de locuitorii Lisabonei pentru atmosfera ei relaxata. Turistii gasesc aici cafenele, baruri si restaurante, magazine cu suveniruri. De la gara, o luam si noi, la intamplare, pe stradute inguste, indreptandu-ne spre ocean. Absolut din intamplare dam peste o casa care ne surprinde! Aici, in casa unui prieten, si la Lisabona si-a scris Mircea Eliade “Jurnalul portughez (1941-1946) “, pe cand lucra la Ambasada Romaniei in

Portugalia.
Ajungem in mica piata 5 Octombrie, cu o vedere frumoasa spre una din plajele de la Oceanul Atlantic, Plaja Pescadores. S-a facut cald, termometrul indica 21 de grade, asa ca ne dezbracam la tricou. In piata, statuia din bronz a lui Dom Pedro I, o mica biserica din secolul al XVI-lea – Nossa Senhora dos Navigantes, Biserica marinarilor – si cladirea frumoasa a Primariei, impodobita cu azulejos. In fata sa, traditionalul pavaj portughez, calcada, in forma de valuri.

Stam putin pe malul oceanului, distrandu-ne cu multimea de pescarusi. Aceasta plaja nu este, de fapt, pentru baie ci pentru barcile pescaresti dar Cascais are si alte plaje. De pe faleza, se deschide
o priveliste larga spre Estoril.
Urmam linia falezei, indreptandu-se spre Boca do Infierno, obiectiv aflat cam la 2 km de Cascais. Trecem mai intai de frumoasa marina si de Citadela, fortul construit in sec. al XV-lea pentru a apara gurile Tagusului. Mai tarziu, regele Luis I l-a transformat in resedinta sa de vara, numita Palacio da Citadela, locuita pana in 1908. Odata cu acest decizie a crescut si importanta localitatii, aristocratia construindu-si aici resedinte, precum aceasta frumoasa casa stil Art Nouveau de pe faleza portului. In timpul celui de-al doilea razboi mondial, la Cascais si Estoril s-au refugiat capete incoronate si persoane importante din Europa precum Ducele de Windsor, regele Carol II de Romania sau printul Umberto al Italiei.


Continuam pe langa farul Santa Maria, construit in 1868 si inca activ si apoi pe aleea care ne duce, paralel cu oceanul, spre Boca do Inferno. Destul de multi turisti se indreapta spre acest punct, profitand de ziua frumoasa si insorita.
Ne este deja prea cald si foame, asa ca ne bucuram cand un indicator ne arata ca urmeaza sa coboram la stanga, spre ocean. Gasim imediat vreo 2-3 pravalioare care vand, celor infometati ca noi, sandwich-uri, dulciuri si sucuri. Nu e prea mult dar e bine! Tot acolo exista si o mica piata unde se vand produse artisanale, tesaturi, pantofi de piele si multe suveniruri. Coboram apoi pe o panta, amenajata la capat cu o mica terasa, de unde se poate vedea Boca do Infierno. Este de fapt o grota in malul abrupt si stancos, lovita mereu de valurile oceanului, care vuieste si spumega de ciuda ca nu poate inlatura stanca din calea sa. Imi inchipui daca acum, pe o zi calma si senina, zgomotul este atat de puternic, cum trebuie sa fie pe timp de furtuna! O adevarata “gura a infernului”!
Reveniti in Cascais, ne simtitm inca in stare sa pornim pe jos spre Estoril, pe Promenade do Estoril, cca. 1 km. E dumineca dupa-amiaza si foarte multe lume se plimba pe aici. Sunt multe restaurante cu terase, chioscuri de inghetata “Ola”, iar pe un afis vechi citim ca, inchirierea a doua sezlonguri si a unei umbrele, ne-ar costa 12 euro, daca ar fi vara. Era de doua ori mai mult ca in Grecia, anul acesta.
In sfarsit, ajungem in Estoril. Pe plaja, o cladire in forma de castel, apartine familiei regale de Monaco. Urcam spre parcul in care se afla cel mai mare cazinou din Europa, nu pentru a juca la ruleta, ci pentru a-i face o poza.
La intoarcere, trenul este aglomerat fiindca plimbaretii de dumineca se intorc, ca si noi, in Lisabona, odata cu soarele care apune peste Tagus, la 25 decembrie 2008.
Cascais – Christmas at the Atlantic Ocean
In the Christmas day we took a train to Cascais, to see the ocean. It was a beautiful, sunny day.
We sunbathed and walked in the little town, where we discovered the house where Mircea Eliade has lived for a short time. We walked to the Boca do inferno (The Mouth of the Hell).

Să ai Lisabona la picioare

Pentru a avea Lisabona la picioare, la propriu, am urcat la Castelul Sf. Gheorghe sau Castelo de Sao Jorge. Construita cu rol de aparare, fortificatia mai pastreaza foarte putin din partea sa cea mai veche, din secolul al VI-lea. Ea a fost stapanita, pe rand, de romani, vizigoti si mauri, pana in anul 1147, cand regele Alfonso Henriques a cucerit-o si a dedicat-o Sf. Gheorghe. Marele cutremur care a lovit Lisabona in 1755, i-a provocat distrugeri masive.

Pentru ca am ajuns in capitala Portugaliei aproape de miezul noptii, fortareata frumos iluminata a fost prima cladire care mi-a atras atentia in taxiul care ne ducea la hotel. Ne-am cazat foarte aproape de Pta. Rossio, asa ca, a doua zi dimineata, iesiti la plimbare am vazut imediat castelul si am hotarat sa urcam pana la el.

Oamenii se plimba prin cetatea din care au ramas doar ziduri si 18 turnuri. Nu sunt prea multi: e 23 decembrie si, probabil, locuitorii orasului se pregatesc sa sarbatoreasca Craciunul. Majoritatea vizitatorilor sunt turisti, ca si noi.
Cateva tunuri de epoca, puse pe ziduri, amintesc de trecutul tumultuos. Intr-o parte a Palatului feudal Alcacovas, ramasa in picioare, s-a deschis un restaurant. Cantareti ambulanti, unii imbracati in haine de epoca, canta in diverse locuri ale castelului, incercand sa recreeze o atmosfera pierduta.
Din punctul meu de vedere, castelul, alaturi de elevatorul Santa Justa, reprezinta puncte ideale, de unde poti vedea orasul de sus. Mai intai, arunc o privire indiscreta in curtile de la baza zidurilor.
Apoi, indrept obiectivul spre riul Tagus si Podul Revolutiei din 25 aprilie, care se vede in zare. Acoperisurile rosii si cladirile albe alcatuiesc o marca a Lisabonei. Nu putem, in acest moment, decat sa banuim ca acolo, jos, pe stradutele intortocheate, o multime de lucruri ne asteapta sa le descoperim.
Mai ratacim o vreme pe stradutele din jurul castelului si ne impregnam de atmosfera orasului. Trecem chiar pe o strada numita Strada Saudade, concept ce exprima chintesenta sufletului portughez. Va amintiti de Amalia Rodriguez? O cladire abandonata, chiar pe acea strada, ilustreaza foarte bine, cred, sentimentul acesta. Din cate un mic magazin, ajung la noi acorduri tanguioase de fado. E soare, e bine si m-as plimba asa, ore intregi…
Daca sunteti in Lisabona, puteti ajunge la castel fie cu autobuzul 37, fie urcand pe jos, din cartierul Alfama, din preajma Catedralei. In apropierea sa, vedeti indicatorul.
Daca aveti Lisboa Card, intrati gratis, daca nu, platiti 5 euro/persoana. Iarna, cum am fost noi, e deschis intre 9 si 18, iar vara, intre 9-21. E o vizita placuta, care va va face sa va simtiti, pentru cateva clipe, stapani peste oras.
To Have Lisbon at Your Feet
In order to have Lisbon at your feet, one has to visit the Castello Sao Jorge or St. George Castle. It is open for the visitors between 9-18 and the entrnce ticket costs 5€.

Etna – cel mai mare vulcan activ din Europa

Din Taormina se ajunge la Etna dupa cca. 45 de minute de condus. Tinta noastra este Refugiul Sapienza, la aproape 2000 m alt. Intreg drumul, de la Taormina la refugiu a durat doua ore, in care se includ si cele 20 de minute de pauza intr-o parcare, pentru poze spre varf si cumparaturi (pentru cine vrea): miere, Limoncello di Etna, nuci si diverse suveniruri facute din lava vulcanica, cum ar fi aceasta Madona. Acesta este si locul in care vedem prima data lava, mai de aproape. Mai exista
inca si vegetatie.
Etna se afla in partea de nord-est a Siciliei si are o inaltime, acum de 3320m, pentru ca fiecare eruptie ii modifica varful. Se spune ca mai demult, avea 3350m.

Drumul, in serpentine, urca mai intai prin locuri in care cenusa vulcanica s-a transformat intr-un sol foarte fertil, ceea ce permite locuitorilor celor cateva sate prin care trecem, sa obtina mai multe productii de legume pe an. Este o zona vestita pentru abundenta de legume si fructe si pentru viile sale.

O prima priveliste mai edificatoare a varfului Etnei, aflat inca la distanta:

Elicoptere ale armatei supravegheaza in permanenta craterele, Etna avand cateva, nu doar unul. De erupt, poate erupe prin oricare. Ultima eruptie mare a avut loc in 2006. De obicei, nu face victime. Oamenii se intorc si recladesc, pe acelasi loc.Ceva mai sus, avem primul exemplu de ceea ce este in stare vulcanul: doua case de vacanta, foarte apropiate, una distrusa de eruptie, cealalta intacta.

Pozez din autocar si geamul nu e foarte curat. Am insa avantajul ca stau chiar in fata, pe scaunul ghidului (ghida ne-a spus “tot” in parcare, asa ca nu mai avea nevoie de acel scaun si mi l-a oferit, vazand ca ma chinui sa pozez prin geam). Drumul devine straniu. Doar soseaua e alba intr-un peisaj negru. Nu mai e fir de vegetatie, doar lava intarita.
Mai sus, ceva cu adevarat impresionant. Pauza pentru pozat, 2-3 minute. O casa aproape complet acoperita de lava: a ramas afara doar putin din coama acoperisului! Ghida ne asigura ca oamenii se refugiasera la timp…Ca toate fenomenele naturale violente si acesta este infricosator!
Ne apropiem de platoul unde vom opri. Aici se mai vede cate ceva verde. Ni se explica ca exista posibilitatea de a urca cu o gondola, inca 500 m altitudine. Un round trip costa 26 euro, deci 52 pentru amandoi. Mi se pare prea mult, fiindca oricum am fi inca departe de varf. Am observat insa ca oamenii se deplaseaza in diverse directii pe platou, asa ca am presupus ca ar fi ceva interesant de vazut si aici.
Sunt multe constructii pe platou, ca aceasta cabana pana la care a ajuns lava la eruptia din 2001, dupa cum scrie la usa. Ne luam dupa altii si dupa niste indicatoare care ne invita sa vizitam craterul Silvestri.
Peisajul e straniu, nuante de ruginiu pana la negru, lava incremenita in miscare. Vantul bate cu putere (e totusi aprilie si suntem la aproape 2000 m). Noroc ca am o jacheta la mine, ca oricum sunt in sandale ca deh, la Taormina era cald… Ma prevenise o vecina de masa de la hotel, care fusese pe Etna cu 2 zile inainte (agentia de la care am cumparat excursia nu a facut-o, crezand probabil, ca suntem copii mari si stim si singuri!). Adevarul e ca m-am gandit ca nu o sa inghet…dar socoteala de acasa cu cea din targ…
Acesta e craterul si iata-ne sus, pe coronamentul sau.
Peisajul, vazut de sus, ne releva si alte mici cratere:
Cand am coborat, soarele apunea peste Sicilia. Imaginile dezolante de pe Muntele Etna m-au urmarit inca cateva zile. Muntele negru m-a impresionat.
 Etna – the Highest Active Volcano in Europe
Two hours driving from Taormina, we arrived at the Etna volcano. It was an interesting experience to walk around a smaller, extinct volcano.
Because Etna is an active volcano, army helicopters are supervising the area, to alert the population if something dangerous is to happen.