Trento

Desi Italia este un mare muzeu in aer liber, desfasurat intr-un peisaj generos, majoritatea celor care calatoresc in aceasta tara aleg ca destinatii numele emblematice: Roma, Venetia, Florenta, Milano. In functie de moda (caci exista si o moda a calatoriilor), mai mergem in Sicilia sau Cinque Terre, in Toscana, dar foarte rar prin alte parti ale Italiei, in afara cazurilor in care avem rude/prieteni sau ne duce un interes profesional in alt loc. Marturisesc ca si pe mine tot un asemenea interes m-a dus prima data la Trento, capitala provinciei autonome Trentino- Alto Adige.

Istoria acestui oras incepe in paleolitic si trece prin stapanirea romanilor (au facut aici un oras fortificat), gotilor, francilor, bizantinilor sau longobarzilor, pana in anul 952, cand a devenit parte a Sacrului Imperiu Roman al Germaniei. Aceasta situatie s-a pastrat pana in 1918. In secolul al XVIII-lea, acest teritoriu este disputat intre Imperiul austriac, Bavaria si Regatul Italiei. In urma Congresului de la Viena (1815) el devine parte a Imperiului austriac, pana la sfarsitul primului razboi mondial, cand a fost atasat Regatului Italiei. In februarie 1948 a aparut primul statut de autonomie a regiunii Trentino-Alto Adige, recunoscut oficial la 31 august 1972.

O vizita la Trento trebuie sa inceapa neaparat din Piazza Duomo, nu pentru ca asa spun eu, ci pentru ca aceasta este considerata una dintre cele mai frumoase piete din Italia. In centrul sau se afla Fontana del Nettuno, construita intre 1767-1768, in stilul baroc tarziu, dupa proiectul sculptorului Francesco Giongo. Prima statuie a lui Neptun a fost una de piatra. Distrusa de intemperii, a fost inlocuita in 1942 de actuala statuie de bronz.

 Il Duomo si Fantana lui Neptun

De la fantana se pot admira minunatele Case Cazuffi, cu fresce pictate, construite in prima jumatate a secolului al XVI-lea. La coltul lor se afla Fontana dell’Aquila, care are in varf un vultur, simbolul orasului Trento. Si Casa Balduini, a doua jumatate a secolului al XV-lea, este un frumos exemplu de impodobire cu pictura murala a palatelor din Trento.

 Casele Cazuffi
 detalii
 Fantana Vulturului
Casa Balduini

Formand un unghi drept cu Catedrala, Palazzo Pretorio (sec. XII) inchide latura estica a pietei, avand in capatul sau Torre Civica. In 1995, in interiorul palatului s-a deschis un muzeu de arta religioasa. Torre Civica a fost construit in jurul anului 1000, pe ruinele uneia din portile castrului roman. Prin adaugiri ulterioare, el a ajuns la inaltimea de 42 m, avand in interior 10 etaje. Periodic a servit ca inchisoare a orasului. Aspectul sau de astazi s-a pastrat din secolul al XIII-lea. Intre Palazzo Pretoria si Duomo se afla Castelletto dei Vescovi (Castelul mic al episcopilor), legat de Torre-campanile di San Remedio, un mic turn cu clopot.

 Palazzo  Pretorio, Torre Civica, Torre di San Remedio
 Il Duomo

Duomo di San Vigilio, catedrala, a fost ridicata pe o veche basilica crestina din secolul al VI-lea si largita succesiv in secolele IX, X si XI. In 1212, episcopul Vanga, omul care a influentat in mare masura aspectul orasului, i-a incredintat lui Adamo d’Arogno reconstructia basilicii. Lucrarea s-a intins pe sute de ani, de aceea regasim aici numeroase stiluri: romanic, gotic, renascentist si baroc.

Unul dintre obiectivele turistice importante din Trento este Castelul Buonconsiglio, pastratorul unei istorii de 700 de ani. Cea mai veche parte a sa, Torre d’Augusto, un punct inalt de observatie asupra vaii, dateaza din 1240. Castelvecchio, alta componenta, a fost ridicat la mijlocul secolului al XIII-lea, servind ca sediu episcopal. El are o frumoasa loggie venetiana, din secolul al XV-lea.  Tot logii venetiene putem vedea si intr-una din curtile interioare, spre ele conducand o scara de marmora.

 Buonconsiglio
 loggia venetiana
 curtea interioara cu loggii venetiene
 Magno Palazzo, Curtea cu lei

In Trento totul este accesibil prin plimbari placute pe jos, distantele fiind mici. O plimbare prin oras ne releva alte palate, fantani si statui care il impodobesc.

 Palazzo Larcher-Fogazzaro, sec. XVIII

 Chiesa di Sant ‘ Apollinare (1320)
 Torrione ( Turnul Mare)

 Torre Vanga

In Piazza Dante, de exemplu, in apropierea garii, gasim mai multe statui. Monumentul Dante (Cesare Zocchi, 1896) are trei nivele, corespunzatoare infernului, purgatoriului si paradisului. Deasupra lor se ridica statuia din bronz a lui Dante. Tot in aceasta piata-scuar mai vedem un monument interesant, cel dedicat lui Luigi Negrelli, proiectantul Canalului Suez. Alt monument ni-l prezinta pe Alcide de Gaspari, nascut in provincia Trentino, prim ministru al Italiei dupa razboi si unul dintre fondatorii idee de Uniune Europeana.

Deaorece Trento este asezat la poala Dolomitilor, este posibil sa facem si drumetii pe munte. Daca nu avem timp, macar sa urcam cu funivia pe un deal din apropiere, pentru a admira orasul de sus.

Numeroasele targuri cu produse agricole, tinute dupa sezon, constituie si ele un moment de atractie prin produsele oferite.

In afara de ceea ce ofera el insusi, Trento poate fi punct de plecare catre alte zone interesante, despre care voi povesti in alte postari. Din pacate, fotografiile originale sunt pe hartie si transpunerea lor digitala face ca imaginea sa aiba de suferit. Imi cer scuze pentru acest lucru dar cred ca puteti totusi sa intelegeti de ce am scris acest articol. Trento are multe de oferit turistului care poposeste aici cateva zile.

Se poate ajunge aici cu masina personala, cu avionul pana la Verona si de acolo cu trenul sau cu trenul din Austria, prin Innsbruck. Este foarte usor accesibil si nu o sa va para rau daca il vizitati. Promit!

Harrods, Londra

Astazi mergem la Harrods, vestitul magazin din Londra, pentru a vedea de ce poate fi el obiectiv turistic. Ajungem acolo folosind linia de metrou Picadilly, pana la statia Knightsbridge. Iesim pe aglomerata si eleganta Brompton Road si mai avem de mers 5-10 minute pe jos.

Cladirea de teracota rosie, cu un dom mare in stil baroc, a fost construita intre 1897-1905, de catre arhitectii Stevens si White. Ea are 5 etaje si ofera un spatiu de vanzare de 92000 metri patrati. In timpul noptii, este iluminata la exterior de 11500 becuri.

Negustorul de ceai  Charles Henry Harrod a pus bazele micii sale bacanii in 1834 in alt cartier al Londrei, mutand-o in locul actual abia in 1849. Pe atunci, bacania avea doar 2 vanzatori. Astazi, Harrods are peste 5000 salariati de 72 nationalitati si deserveste zilnic 300000 clienti. In anul 1985 Harrods a fost cumparat de omul de afaceri egiptean Mohamed al-Fayed.

Harrods, a carui deviza este Omnia Omnibus Ubique (Orice pentru toti, oriunde), a devenit in timp un simbol al calitatii si se mandreste cu acest lucru.

Magazinul este deschis zilnic, de luni pana sambata, intre 10-18 si dumineca intre 12-18.

Posesorii unui London pass primesc un cadou daca cheltuiesc minim 25 lire sterline la parterul magazinului. Harrods este atat de important pe harta turistica a Londrei, incat vestitul double decker rosu (hop on, hop off) are oprire si aici.

Ceea ce merita vizitat, din punct de vedere turistic, este Salonul Egiptean si parterul, cu departamentele sale alimentare. Pe langa sortimentul foarte bogat din orice domeniu alimentar – care face deliciul gurmanzilor – salile de la parter au peretii decorati in mod special si de aceea atrag atentia indeosebi fotografilor amatori ca mine. Voi lasa fotografiile sa vorbeasca in locul meu. Poate va voi convinge sa mergeti la Harrods in viitoarea voastra calatorie la Londra!

Salonul Egiptean

Departamentele alimentare de la parter:

Ilustrate din Apuseni 4. Prin padurile toamnei / Postcards from the Apuseni Mountains 4. Through the Woods of Autumn

Toamna este anotimpul meu preferat dar nu oricand, ci acum, la mijlocul lui octombrie, cand natura isi imbraca haine regale. Va amintiti ca in China si alte tari din sud-estul Asiei, galbenul este culoare regala? Stiau ei ce stiau!
Am plecat asadar la drum, din frumosul meu oras de campie (e singurul sau defect) spre ce directie oare, alta decat Apusenii? Pe drum, dupa ce am trecut de Varfurile, au inceput sa se releve culorile dar tot nu era inca ce imi doream.

 de la Lazuri, spre Grosi

 spre Lunca

Cand am inceput insa sa urcam spre Vartop, s-au dezlantuit!

 Pietrele Negre

 “se intorc motii din tara”
 sus, la Vartop, nu mai e asa de frumos
 partia noua, in constructie
 partia veche
 case de vacanta la Vartop

 se aglomereaza tot mai mult pe aici
 ultima colectare de ciuperci (“pitonci”)
 aproape de Garda
In “curtea” mea, era o nebunie!
 cabana vazuta de pe sosea

A doua zi, am plecat sa ne plimbam prin niste locuri stiute, “La Zugai”, in apropiere de Albac,

 in timp ce unii se plimba, altii muncesc

si apoi sus, la Purcelesti, de unde se vede Valea Ariesului in zona Gardei si acoperisul cabanutei noastre, cuibarita sub poala padurii.

 in Scarisoara
 Scarisoara, vazuta de sus
 Valea Ariesului, zona Gardei

 Scarisoara
se culeg merele

Toate nuantele de galben, de la cel delicat de pe “banutii” mestecenilor si pana la roscat-ruginiul intens al fagilor, intrerupte din loc in loc de verdele intens al molizilor si cel mai deschis al ierbii mereu proaspete in aceasta zona (din cauza umiditatii) si-au dat intalnire intr-un concert magnific! A fost intr-adevar o zi glorioasa, care mi-a dat o stare de bine pentru mult timp de acum incolo. Cateva fructe de maces, niste clopotei rataciti cumva de pala frigului noptii si o plapanda brandusa de toamna, pe care abia am zarit-o printre frunze, au fost notele care au intregit concertul toamnei mele din acest an.

Ziua plecarii a venit cu ceata, ploaie, fata zbarlita a toamnei. Pentru fotograf insa si asta are farmecul sau. La Arieseni e un mic targ si lumea a iesit pe strada chiar daca pare ca ploaia este iminenta. Mai sus, catre Vartop, pluteste ceata deasupra pensiunilor si caselor de vacanta. E dumineca si lumea a venit totusi la munte, in ciuda vremii nu prea binevoitoare astazi. Pana trecem Vartopul, este ceata, apoi se mai lumineaza, exact atat cat sa faca pozele interesante. Curand ajungem jos, in Baita, de unde consider periplul incheiat.

 in “curte”

 Arieseni

 La Vartop

 coboram spre Baita

 biserica minerilor, Baita

Liechtensteinklamm

La 60 km sud de Salzburg se afla o adevarata minune a naturii: Cheile Liechtenstein. Sunt o iubitoare de munte si am fost prin multe chei dar astea m-au impresionat puternic. Cheile, cu o adancime de 300 m, au fost amenajate – pentru a le face accesibile publicului – cu podine si podete, de catre o Asociatie Alpina locala, inca din anul 1875. Parte din finantarea lucrarii a fost facuta de Johann al II-lea, print de Liechtenstein, care avea in apropiere un teren de vanatoare. Lui i se datoreaza si numele cheilor.

Lasam masina intr-o parcare, la marginea unei fanete din Sankt Johann im Pongau, zona cu un peisaj tipic austriac si o luam prin padure pe o carare, care se uneste apoi cu un drum forestier,de masina (pe care puteam veni lejer cu masina dar noi am vrut sa ne plimbam) si ajungem la intrarea in chei. Biletul de intrare costa 4 euro.

La inceput peisajul seamana cu cel al oricaror chei, iar apa este destul de linistita.

Pe masura ce inaintezi insa, peretii se apropie, pana ramane doar o geana intre ei. Apa spumega in marmite (scobituri in piatra), se lupta cu stanca, o invinge sau o ocoleste, ramane sa zaboveasca in cate o adancitura a stancii sau se arunca cativa metri mai jos. Pe peretii verticali, ici-colo cate un smoc de iarba. Poteca trece de pe un mal pe altul, iar turistul este ascuns vederii de o perdea de stropi fini care curg de sus, te stropesc, apoi se preling pe pereti. Apa vuieste, facand un zgomot infernal, ce face sa ti se para ca te apropii de gura iadului. Iesim din tunel si observam ca amenajarea se termina brusc cu o mica platforma. Poteca e in surplomba, sub stanca, Mai multi fotografi se inghesuie sa pozeze, ce? A, iata-o! Cascada Valul Miresei, respnsabila acestor chei magnifice! (Avem si noi o cascada numita Valul Miresei sau Rachitele, in Muntii Apuseni, mai inalte decat cea austriaca – 50 m! Probabil e sora mai mare a celei din Austria!). De aici ne intoarcem, pe acelasi traseu si ne continuam excursia in Salzburger Land.

Chiar daca te opresti sa admiri si sa pozezi, nu ai nevoie de mai mult de 2 ore sa faci drumul dus-intors si merita! Impresiile lasate, daca esti un iubitor de natura, vor ramane multa vreme in mintea si sufletul tau.

Turul insulei Corfu

Pe fiecare insula greceasca se ofera un tur al insulei. Imi place sa le fac pentru ca, desi turistul este mereu manat din urma de catre ghid si nu prea are timp sa guste pe indelete ceea ce ii place (la propriu si la figurat), imi pot face o idee despre ceea ce as vrea sa vad pe acea insula, singura. Cu alte cuvinte, imi pot face un “plan de bataie”, altfel decat cel facut de acasa, citind din ghiduri si de pe internet (forumuri, bloguri si alte surse). Insula Corfu nu a facut nici ea exceptie de la regula. Voi povesti aici ceea ce mi-a placut cel mai mult in acest tur: vizita de la Achilleion si Paleokastritsa.

Dupa ce am trecut prin Kerkyra (partea noua a orasului) ne-am indreptat spre Gastouris, la cca. 8 km, sa vedem Achilleionul, resedinta de vara a imparatesei Elisabeta de Austria, mai cunoscuta de noi sub numele de Sissi. Spre deosebire de austrieci, care au o adevarata slabiciune pentru ea, grecii nu o prea iubesc pe Sissi si nici nu vorbesc prea frumos despre ea…Ahilleionul, inspirat de anticul erou Achille, preferatul lui Sissi, ofera pentru turistii grabiti o tura printr-un parc frumos impodobit cu statui si care are cateva privelisti deosebite spre mare. Urmeaza apoi si o vizita foarte scurta, in cateva camere – destul de modeste – de la parterul vilei. O statuie a imparatesei te intampina la intrarea in vila. Constructia resedintei s-a desfasurat intre 1890-1891 si a fost inchinata fiului sau Rudolf, mort in mod misterios la Mayerling, in 1889. Dupa ce imparateasa a fost asasinata, vila a fost cumparata de imparatul Germaniei, Wilhelm al II-lea.

De la Achilleion ne indreptam spre Paleokastritsa pe o sosea din interiorul insulei. E ingusta si soferii trebuie sa respecte regulile de acordare a prioritatii: in Corfu autocarele au intotdeauna prioritate! Trecem prin nesfarsite livezi de maslini si printre alei de chiparosi. Trecem pe langa Pelekas, un sat cocotat pitoresc pe un varf de deal. Satele par inundate de leandrii, bougainvillea si luleaua turcului, in culori aprinse, vesele. Lamai si portocali sunt pretutindeni.

Ajunsi la Paleokastritsa mergem direct in port, unde cei care doresc se pot plimba cu vaporase cu fund de sticla (7 euro). Poti vedea din larg cele cinci plaje ale statiunii, care se catara, in terase, pe dealurile abrupte din jur. In general, partea vestica a insulei este mult mai spectaculoasa, muntele pravalindu-se direct in mare. Vizitam manastirea Theotokos si mancam la pitoreasca taverna Limani, langa port. Plecam apoi spre punctul numit Bella Vista, de unde admiram Paleokastritsa de sus. Cu siguranta are asezarea cea mai frumoasa de pe insula Corfu!

 Taverna Limani
 Manastirea Theotokos
 in curtea manastirii
Ca sa ajungem sus, trecem prin satul Lakones a carui strada este atat de ingusta incat se circula pe baza de semafor, pe un singur sens. Chiar si asa, pe case se vede urma oglinzilor de la autocare…La Bella Vista este o cofetarie cu terasa, unde se poate bea o cafea sau un suc, se poate manca o inghetata sau o prajitura, in timp ce admiri golfurile din Paleokastritsa sau te uiti cu invidie la cei care fac baie in piscina suspendata deasupra acestor frumuseti. Cu siguranta Paleokastritsa are asezarea cea mai frumoasa de pe insula!

Ne intoarcem acasa prin Sidari, unde facem o mica oprire pentru a vedea celebrul Canal d’Amour. Legenda spune ca perechile care se scalda impreuna aici, raman impreuna toata viata. privitori erau multi dar amatori de baie, mai putini. Sa insemna asta ca pentru unii “toata viata” e prea mult?

Daca vi-a placut ce ati vazut, turul insulei costa 28 de euro, doar transport si ghid. Poate mergeti si voi.

O dupa amiaza in Kerkira

Astazi, cand in Valea Ariesului ceturile au coborat din paduri in gradini si focul trosneste vesel in soba, privind pe geam cum ploaia picura din stresini, gandul zboara firesc spre vara care nu s-a indepartat inca prea mult de noi, spre marea calda si nisipurile aurii ale vacantelor noastre in Grecia.

Cu ocazia unui sejur la Roda, in nordul insulei Corfu, am vizitat si orasul principal al insulei, Corfu Town sau Kerkira. Daca te apropii de oras din larg, vezi mai intai Palaio Frurio si Neo Frurio, adica Fortareata veche si Fortareata noua, construite de venetieni in secolul al XV-lea, doar la 30 de ani distanta una de alta, pe ruinele unor fortificatii bizantine din secolele XIII-XIV. Cladirile de pe mal dau orasului un aer mai degraba italienesc, as zice.

Coboram in micul port turistic (din care se vede, in zare, tarmul Albaniei) si cautam vestita piata Spinada, considerata cea mai mare din Balcani. Ea este loc de intalnire si de promenada, deopotriva pentru turisti si localnici. Liston, promenada cu arcuri venetiene, ii imbie cu numeroase cafenele unde pot sta la taifas pe indelete. Intregul oras poarta amprenta venetiana pe constructiile.

Daca vreti sa vedeti locul care a devenit simbolic pentru Kerkyra, trebuie sa mergeti in partea orasului numita Kanoni. Aici, de pe o terasa larga, puteti admira in voie Pontikonissi sau Insula Soricelului, pe care se afla Manastirea Vlakherna, care poate fi vizitata. Tot de aici puteti urmari avioanele care decoleaza sau aterizeaza tot timpul, aeroportul din Kerkyra fiind unul foarte solicitat in perioada verii.

Pentru cei interesati si care dispun de timpul necesar, in oras exista mai multe obiective: Muzeul arheologic, Muzeul de Arta ceramica, baile romane, ruinele templelor lui Apollo si Artemis, mai multe biserici. Noi am avut la dispozitie doar doua ore si jumatate asa ca am preferat sa ne pierdem pe stradutele inguste si sa gustam din plin atmosfera orasului. Am intrat in partea sa veche prin strada Sf. Spiridon, unde se afla si biserica cu acelasi nume, construita in 1589. Acesta este sfantul patron al orasului si racla cu moastele sale, care se afla in biserica, este scoasa pe strazi cu ocazia diverselor sarbatori. Ne-am lasat surprinsi de ceea ce aparea dupa fiecare colt, hoinarind fara un plan anume. Am mancat inghetata si fructe zaharisite, am cercetat magazinele de suveniruri si cele cu bauturi autohtone. Singura noastra grija a fost sa ne intoarcem la timp in port.

Cand am plecat din port, soarele apunea. Am ajuns la Kassiopi, portul de unde am plecat, pe intuneric. De acolo, microbuzul ne-a dus la Roda. Daca vi-a placut ceea ce am vazut noi in Kerkyra, incercati si voi si apoi povestiti-ne! Croaziera costa doar 15 euro.


Frederiksborg si Roskilde

La 38 km nord-vest de Copenhaga se poate vizita “Versailles-ul danez”, Frederiksborg, cel mai mare castel renascentist din Tarile Nordice. El este important pentru Danemarca deoarece in capela palatului s-au incoronat regii sai. Ultimii carora le-a servit ca decor au fost Printul Joachim si Printesa Alexandra, in noiembrie 1995. Palatul a fost resedinta regilor danezi timp de doua secole.

Constructia cea mai veche dateaza din 1560, din timpul regelui Frederik al II-lea. Din aceasta parte a ramas prea putin, ceea ce se vede astazi fiind construit intre 1600-1620, in timpul lui Christian al IV-lea. In 1859 un incendiu a distrus mare parte din palatul asezat pe trei  insule. Reconstructia sa a fost finantata de catre berarul Jacobsen. Palatul este construit din caramida rosie si are acoperis de cupru.

Daca la Fredriksborg se incoroneaza regii Danemarcei, la Roskilde sunt inmormantati in catedrala orasului. Roskilde este poate mai cunoscut astazi pentru Festivalul de rock.

In 980 Harald I, rege al vikingilor,  a stabilit domeniul regal la Roskilde si a construit o biserica. Pe locul acesteia, in 1170 a fost construita alta, asa cum s-a intamplat mai mereu in istorie, in toate locurile. Mai tarziu, ea a primit statut de catedrala. Roskilde, declarat oras in 1268 a cunoscut o perioada de inflorire pana la jumatatea secolului al XV cand, datorita extinderii protestantismului, si-a pierdut din importanta. Catedrala din caramida rosie, pe care o putem vedea acum, dateaza din secolele XII-XIII. Rolul de necropola a regilor danezi i-a revenit in secolul al XV-lea. Catedrala din Roskilde face parte din patrimoniul UNESCO.

De interes pentru turist mai poate fi in Roskilde cladirea Primariei vechi, construita in stil gotic, in 1884. Turnul sau dateaza insa din secolul al XVI-lea, cand era turnul Bisericii Sf. Laurentiu din ale carei ruine se mai vede foarte putin.

Un alt obiectiv interesant este Muzeul corabiilor vikinge. Acesta a fost special creat, in 1969, pentru a adaposti cinci corabii vikinge care au fost scoase la suprafata din golful din Roskilde. Se spune ca ele au fost scufundate intentionat acolo pentru a opri patrunderea in golf si atacarea asezarii de catre o flota de vase dusmane. Cu cativa ani in urma s-a adaugat acestei cladiri o aripa noua si muzeul a fost extins.

Ilustrate din Apuseni 3. Din Casa de Piatra, in Sesul Padisului / Postcards from the Apuseni Mountains 3. From Casa de Piatra to Sesul Padisului

In zilele frumoase de vara, din Garda de Sus (jud. Alba) se pot face mai multe excursii, avand ca obiective formele specifice reliefului calcaros: chei, pesteri  si izbucuri.

O plimbare usoara, mai ales daca te servesti si de masina, este cea pe Valea Garda Seaca, prin Catunul Casa de Piatra, in sesul Padisului si de acolo, mai departe, pana la Cabana Padis. Intregul drum masoara 22 km.

Valea Garda Seaca, afluent important al Ariesului in aceasta zona, este punctata de catune in care isi fac aparitia tot mai multe case de vacanta si pensiuni. Peisajul este unul tipic pentru Muntii Apuseni, cu culmi domoale, impadurite sau acoperite cu pasuni.

Drumul forestier urca de-a lungul vaii cam 12 km pana ajunge la catunul Casa de Piatra, numit astfel dupa incinta calcaroasa in care s-au cuibarit casele motesti. Cu ani in urma, satul era complet izolat in timpul iernii, datorita stratului gros de zapada care facea drumul impracticabil, motiv pentru care zona nu era prea atragatoare pentru cei care doreau sa-si faca case de vacanta.

Desi drumul nu este grozav nici acum, incet-incet a inceput sa se construiasca si aici si apar semne, timide ce-i drept, ale grijii fata de turisti.

Se poate inainta inca vreo 2-3 km pe drum cu masina sau o putem lasa in catun. La iesirea din sat, se coboara in stanga drumului spre Pesterile Coiba Mare si Coiba Mica. Tot in aceasta zona se poate vizita, cu ghid, Pestera Ghetarul Vartop sau  Izbucul Tauzului. Noi ne-am lasat masina in catun si am luat-o catinel pe jos. Dupa cum spuneam, la cca. 3 km de Catunul de Piatra, drumul forestier se sfarseste si se transforma in poteca, pietroasa pe alocuri, care urca pana in Sesul Garzii.

De aici zarea se deschide. Suntem pe cumpana de ape dintre Bazinul Ariesului si Somesul Cald. Doline, molizi, pietre albe ce tasnesc din pamant. Ne putem opri aici sau putem continua pana la Cabana Padis, drum ce ar mai dura vreo 3 ore. Pornim. Cand ajungem in sesul Padisului, dupa ce a trecut si o ploaie scurta peste noi, ne bucuram sa privim caii, adapostiti de ploaie, sub molizi.

Seara ne gaseste din nou la cabana, unde ne adunam in jurul unui foc aprins pe malul Ariesului, la care frigem ce se gaseste prin casa…

Ilustrate din Apuseni 2. Horea-Matisesti la Ziua Lemnarului / Postcards from the Apuseni Mountains 2. Horea-Matisesti on Woodcutter’s Day

In fiecare an, la sfarsitul lunii august se serbeaza la Matisesti, in jud. Alba, “Ziua Lemnarului”, avand drept scop promovarea mestesugurilor taranesti si a artizanilor.  Oamenii stiu mai putin despre scopul sarbatorii: ei se aduna pentru a petrece impreuna! Si vin din mai multe comune si chiar judete pentru a vedea cine e cel mai bun lemnar, cine are un port mai frumos sau o orchestra mai buna!
La Horea se ajunge din comuna Albac, mergand pe DN 75 Lunca – Albac – Turda. Comuna atestata documentar din anul 1733 sub numele de Raul Mare, se intinde de la 600 la 1200 m altitudine. Cel mai cunoscut fiu al sau este Nicola Ursu zis Horea, eroul rascoalei taranesti de la 1784, din satul Fericesti, unde se poate vedea o casa memoriala.
Din centrul comunei Albac, un drum asfaltat ne conduce spre Horea. Trecem pe langa pensiuni noi, admiram peisajele si cand vedem o multime de masini, parcate pe unde se poate, intelegem ca am ajuns.

Ne ducem sa vedem mai intai caii, care stau cuminti de-o parte, asteptand sa inceapa parada. Printre ei, o caruta impodobita ne dovedeste ca si aici poti gasi…un taxi.

Apoi, cercetam produsele mestesugaresti. Sunt multe obiecte facute din lemn. Unii au scos din cine stie ce lazi de zestre ii, traistute si alte tesaturi. Sunt frumoase dar si preturile sunt pe masura. Trece pe langa noi un cuplu de francezi fericiti: el duce in mana o furca de lemn pentru intors fanul, iar ea  o fata de masa crosetata din ata, pe care a desfasurat-o larg, sa o mai admire. Doua domnisoare localnice, nu par prea interesate de ceea ce admiram noi sau francezii. Sa fie de vina, cine?

Cand se starneste oarece agitatie, ne dam seama ca incep concursurile. Ele se desfasoara individual sau pe echipe: cine ciopleste mai repede si mai bine un trunchi de molid, care echipa incheie mai repede din barne talpa unei case, cine taie mai bine cu joagarul. In timp ce unii membri ai echipei lucreaza, altii au treburi “importante” de vorbit la telefonul mobil. Ei, dar cand insusi primarul Albacului pune mana sa ajute echipa comunei, se schimba treaba, nu?!

Dupa ce am studiat piata, am mancat, am aplaudat castigatorii concursurilor si am ascultat vestita “orchestra a primarilor” din Valea Ariesului, a venit vremea sa ne gasim un loc bun de privit si fotografiat, fiindca sta sa inceapa parada portului popular.

De aici incolo, incepe cu adevarat petrecerea. Noi ne intoarcem la “baza” noastra si intalnim pe drum o mica coloana de masini pentru off road, cu numere straine. Le-o fi spus si lor cineva despre sarbatoare si sunt curiosi!

De la “baza”, unde ajungem mai spre apus, un buchet de flori din gradina mea, pentru voi!

Melk

In topurile de genul “cel mai”/”cea mai”, manastirea benedictina din Melk este cea mai mare manastire din Austria, iar la vremea construirii sale a fost cea mai importanta cladire baroc din Europa.Initial, pe aceste locuri exista un fort roman, Namare. Mai tarziu aici a fost prima capitala a Austriei, in anul 976,  in timpul lui Luitpold al II-lea, din familia Babenberger. El este cel care i-a adus aici pe calugarii benedictini, in 1089. Prima biserica a fost construita atunci, dar a pierit in flacarile incendiilor de mai multe ori. Dupa ce Berthold Dietmayer a fost numit episcop de Melk in 1700, a adus aici o echipa de prestigiu cu care sa construiasca o biserica noua. Piatra sa de temelie a fost pusa in 1704, iar intreaga constructie a fost finalizata in 1738. Din echipa faceau parte: constructorul  si arhitectul Jakob Prandtauer, care a proiectat intregul complex (munca sa a fost continuata de nepotul sau, Joseph Munggenast), designerul Antonio Beduzzi care a proiectat interiorul bisericii, arhitectul Giuseppe Galli-Bibiena care s-a ocupat de sculpturile de marmora ale altarului, pictorul Paul Troger care a pictat frescele din holul de marmora si din biblioteca si Michael Rottmayr, care a pictat fresecele din biserica.

Dupa cum vi-am spus in postarea anterioara, am ajuns dupa-amiaza tarziu in parcarea mare a manastirii si am coborat agale treptele monumentale care duc spre intrare, nestiind ca timpul destinat vizitelor a expirat la ora 17!

Intram in incinta curtii generoase a manastirii si constatam ca am sosit prea tarziu! Doream de mult sa ajung aici dar, nu stiu cum s-a intamplat, intotdeauna am amanat. Acum eram aici si nu puteam intra – nu-mi venea sa cred! Ne-am invartit putin prin curte pana am mai vazut 4-5 turisti, dezorientati ca si noi.

In timp ce am intrat in vorba cu ei, s-a apropiat de noi un preot. M-am gandit ca nu avem ce pierde si, pentru ca trecusera abia vreo 10 minute de la ora 17, l-am abordat spunandu-i cat de dezamagiti suntem ca nu putem intra, dupa ce am ajuns pana aici. Ne-a intrebat de unde suntem si apoi a decis scurt: “Aveti la dispozitie o ora, pana cand se inchid toate usile. Intelegeti, desigur, ca nu va mai putem pune la dispozitie un ghid.” Va dati seama ca am zbughit-o imediat, sa parcurgem cat mai mult din traseul pe care ni l-a descris sumar. In plus, nu ne-a mai incasat nimeni de nicio o taxa de intrare!

Am luat-o pe o alee laterala (banuiesc ca nu acesta este traseul normal) si apoi am urcat o scara larga, impodobita cu grupuri statuare, pentru a ajunge pe Coridorul imperial si apoi in Holul de marmora.

De aici, ne-am indreptat spre biblioteca manastirii, care adaposteste peste 100000 de volume legate in piele, de literatura religioasa. Pacat ca nu avem destul timp sa admiram pe indelete toate minunile de aici. Ne grabim sa putem vedea si interiorul bisericii.

In sfarsit, intram in biserica si…ni se taie rspiratia. Am vazut multe biserici dar asa ceva inca nu…Daca ar fi sa ii gasesc asemanare in bogatia care te izbeste imediat, m-as gandi, poate, la co-catedrala din La Valetta sau, mai bine, la biserica Sao Roque din Lisabona.Stucatura bogata, tavanul pictat si foita de aur folosita din abundenta, te coplesesc.

Iesim pe o terasa mare de unde admiram Dunarea, orasul Melk – la poalele manastirii – si, in spatele nostru, fatada bisericii. In urma noastra s-au inchis toate usile.

Un detaliu interesant: cartea lui Umberto Ecco, “Numele trandafirului”, incepe aici, prin descrierea eroului principal, calugarul Edson de Melk. Si un altul: ultima renovare a complexului a fost finantata prin vinderea Bibliei lui Guttenberg, bibliotecii Universitatii Harvard.

Daca mai aveti timp, la 5 km de Melk puteti vizita un castel renascentist: Schallaburg.