Pe Podul Vechi (Alte Brucke), aruncat deasupra Neckarului, se intra printr-o poarta strajuita de doua turnuri. Podul, care mai poarta denumirea de Podul Carl Theodore, aminteste cumva de Podul Carol din Praga, desi nu are numarul impresionant de statui al acestuia din urma. Poate pentru ca si acesta ofera o frumoasa priveliste asupra castelului,

panorama castelului, vazuta de pe Podul Vechi, Heidelberg

dar si asupra orasului.

malurile Neckarului

si aici au inceput sa apara lacatele iubirii vesnice…

Poarta de intrare pe pod facea parte din sistemul de aparare al orasului. Primul pod construit aici dateaza din 1284 si era din lemn. Inundatiile sau focul au distrus diferite variante ale sale, iar in 1786/1788 a fost construit podul din piatra, la ordinul lui Carl Theodore. Distrus in al II-lea razboi mondial, podul a fost reconstruit in 1947.

Carl Theodore, printul elector initiator al Palatinatului, este infatisat de statuia din mijlocul podului, inconjurat de reprezentari alegorice ale raurilor Rin, Dunare, Isar si Mosela. Cealalta statuie de pe pod o reprezinta pe zeita Pallas Athena, ca si partenera a printului elector. Ea are la baza sa reprezentari ale astronomiei, arhitecturii, sculpturii si picturii.

 statuia lui Karl Theodor, de pe Podul Vechi

Chiar la intrarea pe pod, turistii se inghesuie sa se fotografieze langa o maimuta de alama, dupa ce o freaca pentru a le aduce noroc.Nu stiu cine, unde si cand a initiat acest “joc” dar sunt multe orasele europene in care poti vedea ceva asemanator. De fapt, in acest caz particular, se pare ca ar fi existat la pod o maimuta in istoria orasului, in secolul al 15-lea (fapt demonstrat de desenele din epoca), care a disparut insa fara urma in secolul al 17-lea. Ea ar fi avut rolul de a sugera mai multa umilinta oamenilor, spunandu-le ca altii, asemenea ei, pot fi vazuti in jurul nostru. Statuia actuala a fost plasata aici de catre Gernot Rumpf, in 1979. Alaturi, o imitatie a unui inscris medieval, spune cam acelasi lucru despre umilinta, iar cei doi soricei ar reprezenta semnatura autorului. Capul maimutei este gol pe dinauntru, turistii incercand sa se fotografieze cu propriul cap introdus acolo.

maimuta de alama de pe Podul Vechi, Heidelberg

Am revenit apoi in oras, trecand pe langa numeroase terase si magazine pe strada principala, unde mi-au atras atentia numeroase detalii arhitectonice sau simboluri ale unor firme.

Pe o strada laterala, in mica piata Richard Hauser, imi atrage atentia o fatada Bisericii Iezuite . Ea a fost construita in doua etape, prima datorata arhitectului orasului, Breunig, in 1712 si a doua, intre 1723-1759, sustinuta de Rabaliatti. Acestuia din urma i se datoreaza si frumoasa galerie in care se afla orga bisericii. Pe frontispiciul cladirii se afla statuia Sf. Ignatius Loyola, intemeietorul ordinului iezuit. Interiorul alb al bisericii este discret colorat de capitelurile coloanelor, care creeaza o impresie deosebita.

fatada Bisericii Iezuite, Heidelberg

detaliu

altar

galeria cu orga amvon

Alaturi de biserica, o cladire cu aer italienesc si forma de palat este cea care a adapostit Curtea de Justitie.

Curtea de Justitie

In piata Vechii Universitati, studentii iesiti in pauza se bucurau de soare. Aceasta cladire a fost construita, in stil baroc, intre 1712-1735, de catre Johann Adam Breunig. Ea mai poarta si numele de Domus Wilhelmina. Aici se gaseste biroul resctorului si Muzeul Universitatii. Undeva, in spatele acestei cladiri se afla fosta inchisoare a studentilor. Fantana din fata cladirii, Fantana Leului, este cea de unde se aprovizionau cu apa locuitorii orasului.

In anul 1385 Papa Urban VI a dat printului elector Ruprecht I permisiunea de a infiinta o universitate la Heidelberg. Inca din primul an, 1386, universitatea a avut 500 de studenti. Ea este cea mai veche universitate din Germania si se situeaza pe locul 26 intre universitatile medievale europene, dintre care prima este cea de la Bologna (1088). Istoria universitatii din Heidelberg este una lunga si glorioasa, printre absolventii sai sau cei care au avut vreo legatura cu ea sau orasul, numarandu-se 55 de Laureati ai Premiului Nobel pentru chimie, fizica sau medicina. Mi-ar fi placut sa am mai mult timp pentru a vedea diverse locatii ale universitatii.

Piata Vechii Universitati

Domus Wilhelmina, Heidelberg

Fantana Leului, Heidelberg

Tot pe strada principala a Orasului Vechi, intru pentru cateva momente intr-o biserica luterana, Biserica Providentei (Providenzkirche), construita intre 1659-1661. Turnul clopotnitei, care mi-a atras atentia spre aceasta biserica, dateaza din 1717. Aspectul simplu de astazi dateaza din 1886. Este prima biserica luterana pe care o vad in interior.

Biserica Providentei (1659/1661), Heidelberg

interior

Dupa cca. 5 ore de umblat aproape fara pauza, oboseala si caldura isi spun cuvantul. Incep sa caut un taxi pentru a ma duce la gara dar nu gasesc nici unul si nu vad macar o statie de taxiuri!. Am coborat intre timp pe malul Neckarului, unde se desfasoara traficul orasului. Sunt usor alarmata de faptul ca va trebui sa ajung la gara pe jos, iar eu nu ma simt bine deloc! Cred ca facusem fie o cadere brusca de tensiune, fie imi urcase tensiunea. Stiu, din experienta, ca simptomele sunt cam aceleasi. Acestea sunt momentele (rare, e drept) cand incep sa ma gandesc ca nu ar mai trebui sa calatoresc singura.

In disperare de cauza, m-am adresat unei doamne, vanzatoare intr-un magazin de produse din lavanda, care statea in usa. Am intrebat-o unde pot sau daca pot gasi o statie de taxiuri in apropiere. Nu stiu cum aratam dar probabil nu prea bine, din moment ce doamna m-a invitat imediat inauntru, mi-a oferit un scaun si mi-a adus un pahar cu apa. Peste cateva minute, cand am inceput sa-mi revin, o alta doamna, care parea sefa sau patroana magazinului m-a intrebat daca doresc sa-mi comande un taxi. I-am raspuns afirmativ. Dupa 3-4 apeluri la diferite firme, rezultatul era acelasi: timp de asteptare cam 2 ore, din cauza grevei autobuzelor! Aveam tren nu peste prea mult timp, asa ca ar fi trebuit sa ajung la gara. Hotarata, doamna mi-a spus: “Tot trebuia sa merg sa fac niste cumparaturi, de ce nu as merge ceva mai devreme si, in drum, sa va las la gara?” Marturisesc, cu umilinta, ca era ultimul lucru pe care m-as fi asteptat vreodata sa-l aud in Germania! Nu ne-a invatat pe noi stereotipul, de atata timp, ca nemtii sunt oameni reci, care nu comunica cu altii si care nu se “baga” in treaba altora??? Nu aveam alta solutie, asa ca am acceptat. Nu dupa multe minute coboram in fata garii. Dupa ce i-am multumit, m-am oferit sa-i platesc doamnei dar raspunsul sau a fost unul scurt, nemtesc “Nici nu poate fi vorba!”

Va multumesc doamna de doua ori: si pentru ca mi-ati intins o mana de ajutor si m-ati dus la gara si pentru ca m-ati mai scapat de un stereotip! Sa judecam oamenii dupa ceea ce fac ei si nu dupa ceea ce ne spun altii despre ei! Asta este lectia pe care am re/invatat-o la Heidelberg.

I Invite You To a Stroll Through Heidelberg! (2)

On the Old Bridge you may photograph the statue of Carl Theodore, who ordered the construction of the stone bridge in 1786. The first bridge was a wooden one (1284) but it was destroyed many times. The last reconstruction was in 1947, after the WWII.

Right at the entrance it is a brass monkey. Some people say it brings luck or wealth. Truth is that a monkey statue was there in the 15^th. century but it disappeared after two centuries. This one is pretty new (1979). In essence, the monkey warns against vanity. There are a lot of tourists there, trying to put their head inside the empty head of the monkey.

Not far from the bridge, in a little square, I found a nice Jesuite Church. The construction was started by Breunig, the architect of the town, in 1712, and the second stage was sustained by Rabaliatti (1723-1759). The interior is simple, white walls, adorned only by the fine colors of the column capitels.

At the Old University building, students were sunbathing near the walls, during a pause. The university in Heidelberg is the oldest in Germany (1386) and among the European medieval universities, Heidelberg occupies the 26^th. place. The Lion Fountain in front of the building is the place from were the citizens took their water in the old times.

What happened to me in Heidelberg? I don’t know exactly. May be my blood pressure was to low or too high (symptoms are much alike) because of fatigue and hot temperatures. I felt not very good at all. And nowhere a taxi or even a taxi station! I went along the Neckar shores, hoping to flag down a taxi. But not a single one was in sight! Seeing a woman in the door of a lavanda shop, I asked her if she knows where can I find a taxi station. I must have looked miserable, as the woman invited me inside, sat me on a chair and brought me a glass of water. After some minutes, another one, presumably the owner of the shop or the boss, asked me if I want her to call a taxi. She tried really hard, with 2-3 different stations, but the answer was the same: the waiting time is of 2 hours! I had a train to catch and this was too long! Then, that woman told me that she had to go to shopping anyway, so why not to go earlier and drop me to the railway station? We have that stereotype about Germans being cold people and individuals who mind their own business. What a mistake! We should judge people after they do, not after we hear about them from others! I am still very thankful to those two women in Heidelberg! And I am glad another stereotype is gone.