Mărturisesc că am ales acest titlu pentru cum sună el, nu pentru că orașul ar aminti prea mult de cei doi faimoși artiști holywoodieni. Oricum, visele mele legate de Casablanca se învârtesc în jurul filmului cu același nume, vizionat cu mulți-mulți ani în urmă. Mirajul depărtării, întărit de o arhitectură diferită și de valurile Atlanticului, condimentate cu mister și puțin pericol, au așezat de la început Marocul pe lista mea de destinații.

Trebuie să spun de la începutul relatărilor mele că foarte multe fotografii sunt făcute din autocar, din mers. De aceea, veți vedea la unele reflecții ale geamului sau un albastru-vernil, nefiresc, al cerului, provenit de la umbralul geamului.

Casablanca, din autocar

O extrem de scurtă și condensată istorie a orașului ne spune că, în secolul al 10-lea, aici era doar o mică așezare de pescari berberi. Mai târziu, s-au perindat fenicienii și romanii, care au folosit portul Anfa. Pirații secolului al 15-lea găseau și ei adăpost aici. Portughezii au reconstruit așezarea și au numit-o Casa Branca dar au abandonat-o după un mare cutremur din 1755. Sultanul marocan Mohammed ben Abdallah a reconstruit totul. Negustorii spanioli i-au spus Casablanca. Apoi, între 1907-1956, orașul a fost ocupat de francezi, care au lăsat o puternică amprentă asupra sa.

In prezent, Casablanca – cel mai mare oraș al Marocului (cca. 4 milioane locuitori) – se mândrește a fi cel mai mare port artificial din lume.

Iată-mă deci, în 15 octombrie 2017, gata să-mi văd dorința cu ochii. Eram, desigur, foarte curioasă dar am sfârșit prin a fi puțin dezamăgită. Casablanca nu este deloc mireasa albă pe care mi-o imaginam, nu pentru că nu ar fi albă, ceea ce în mare parte este, ci pentru că are și suficiente străzi nu prea îmbietoare, cu casele înghesuite una într-alta, unde albul a devenit gălbui sau mai mult gri și oamenii au fețele mohorâte, preocupate de grija zilei de azi nu de mâine…

Sigur că nu pot spune, după un tur de câteva ore și și acela pe un traseu cu grijă ales, că acum cunosc Casablanca, nici vorbă! O idee însă tot mi-am făcut. Autocarul ne-a plimbat mai ales pe străzile moderne ale orașului, cu o arhitectură predominant europeană. Nici nu știu dacă e bine să-ți începi călătoria prin Maroc de la Casablanca. Cred că orice turist așteaptă întâlnirea cu cultura marocană, iar Casablanca nu este reprezentativă din acest punct de vedere (cel puțin, nu ceea ce văd turiștii).

Pe străzile centrale, mașini multe, majoritatea vechi. Oamenii nu par prea prosperi. Mesele de la cafenele, așezate pe trotuare, sunt populate exclusiv cu bărbați. Multe femei, mai ales cele mai în vârstă dar și bărbați poartă djellaba, acea robă lungă, unisex, caracteristică nordului Africii. Numeroșii palmieri din oraș dau nota exotică.

In turul nostru de oraș am oprit doar de trei ori: la Piața Mahommed V, la biserica catolică Notre Dame des Lourdes și la Moscheea Hassan II.

In Piața Mahommed V, care este acum în proces de remodelare și unde se construiește un nou teatru, am oprit, de fapt, pentru poze. Poze cu sacagii (vânzători de apă). Desigur, nu mai cumpără nimeni apă de la ei în zilele noastre și nici nu știu dacă aveau apă la ei dar este un bun prilej de a face ceva bani, căci o fotografie costă. Chiar dacă o faci deodată cu colegul tău de grup sau din orice unghi în care te pot urmări cu privirea. Au grijă să colecteze banii de la toți, uneori chiar la modul mai agresiv dacă încerci cumva să te eschivezi. După cum vedeți, cea mai interesantă piesă de vestimentație este pălăria caracteristică, împodobită cu ciucuri de lână colorată.

Prin piața înconjurată de clădiri oficiale, trece tramvaiul. In mijlocul ei se află o fântână mare, în jurul căreia sunt sute de porumbei.

fosta Primărie (construită între 1928-1936, arh. Marius Boyer), Pța. Mahommed V

viitorul teatru

sacagiii

Biserica catolică Notre Dame des Lourdes este amplasată într-o piață cu vegetație luxuriantă. Ea a fost construită în anul 1954 de către arhitectul Achille Dangleterre. Ceea ce impresionează aici este suprafața mare (800 metri pătrați) de vitralii moderne, cu o cromatică vie, care însuflețesc pereții goi, de beton, ai bisericii. Autorul vitraliilor este Gabriel Loire.

De obicei, se vizitează Catedrala Sacre Couer, construită în 1930, și ea figura și în programul nostru. Nu știu din ce motiv, Azizi, ghidul nostru marocan, a ales cealaltă biserică catolică a orașului dar, oricum, priveliștea vitraliilor amintite mai sus a meritat o vizită scurtă.

Moscheea Hassan al II-lea merită un articol separat, ca mostră de artă arhitecturală marocană, așa că vă voi vorbi despre ea data viitoare.

In aceeași zi ne-am îndreptat spre capitala Rabat, făcând însă un popas pe Cornișă (La Corniche), pentru a servi masa de prânz. Aceasta se află la vest de marea moschee și reprezintă kilometri de promenadă, tixită de hoteluri moderne, restaurante, cafenele și cluburi. Priveliștea Oceanului Atlantic este magnifică aici. Valurile mari atrag surferii.

Noi ne-am oprit la Terasa Tropicana, recomandată de Azizi și ne-am delectat cu primul prânz marocan. După cum v-am obișnuit, voi avea la un moment dat un articol despre mâncarea marocană, așa că vă voi spune atunci și ce am mâncat…

Cornișa

Oceanul Atlantic la Casablanca

P.S. Nu vreau să stric farmecul poveștii (pentru cei care cred în ea) dar filmul Casablanca a fost filmat în studiourile de la Hollywood și Rick’s Cafe este refăcută după imaginile din film…

Casablanca, the Place Where Ingrid Bergman and Humphrey Bogart Stay Young Forever

I confess that my dream about Morocco begun with the movie Casablanca (1942), featuring Ingrid Bergman and Humphrey Bogart. The mystery, the danger, the waves of Atlantic Ocean, all lasted in my mind for many years and made Morocco a destination on my future travels list.

Only last year, on October, my dream became reality. This time it was a group travel, so I had to follow a preset itinerary, which is not my favourite way to travel! Nevertheless the trip was very well organised and our Romanian and Moroccan guide were both knowledgeable and very attentive persons.

We had two tours in one day – Casablanca and Rabat – so it was really not much time to go in the depth of either.

Casablanca is not even by far what I have dreamed about. It is true that the houses are mostly white but many of them have already a yellowish or greyish color, and decay can be seen on many of them. Our tour went mainly in the newer, European part of this big town (4 millions inhabitants). We stopped to see the Mohammed V Square, the Notre Dame des Lourdes Church (instead of Sacre Couer Cathedral, which was in the programme), the Hassan II Mosque, and La Corniche, for lunch.