Cu autobuzul, de la Leuca la Gallipoli, ajungi într-o oră și jumătate. Tot timpul, vei avea în stânga marea și în dreapta livezile de măslini. Din când în când, defilează pe lângă tine casele unor localități mici, neimpresionante.
Marea și cerul sunt două nuanțe de albastru, despărțite sau unite, cum vrei s-o iei, de linia orizontului și tivite de verdele unei vegetații sărace sau de pământul ars de soarele sudului.
Țărmul e zdrențuit, presărat cu golfulețe.
Orașul Gallipoli, care numără astăzi peste 30000 de locuitori, se află în Marea Ionică, în partea de vest a Peninsulei Salento. Numele său provine de la grecescul Kallipolis, adică ”oraș frumos”.
Perioada 1800-1900 a fost aceea în care burghezia din Salento a descoperit plăcerea vacanțelor și astfel a apărut ”orașul vilelor”, construite în cele mai diverse stiluri arhitectonice. A avea o vilă era, și atunci ca și acum, un simbol de statut.
Inceputul adevăratei viligiaturi în Leuca a fost anul 1874, când inginerul Ruggeri a construit vila cu același nume, la malul mării.
Cea mai veche vilă însă este Vila Romasi, construită în secolul 18. Celelalte au urmat în a doua jumătate a secolului 19. La sfârșitul său existau deja în Leuca peste 50 de asemenea vile.
Primele 16 vile au fost construite în stil toscan, de către meșteri precum Vincenzo Torsello, Eliseo Stasi sau Michele Rizzo. Ele erau simple, fără decorațiuni deosebite.
Incepând cu 1874 vilele au început să se transforme, fiind construite de către ingineri care au adoptat stiluri diverse. In Leuca au lucrat mai ales inginerii Ruggeri, Arditi și Rossi.Ei au adoptat nu mai puțin de 10 stiluri de construcție: ionic, gotic, francez, toscan, pompeian, Risorgimento, arab, maur, chinez, Liberty.
O vilă tipică de acest fel trebuia să cuprindă o mică capelă privată, cu imaginea Madonnei, un bazin pentru colectarea apei sau chiar un puț în grădina luxuriantă cu pini și palmieri, completați de arbuști mediteraneeni, aflată în spatele vilei. De asemenea, vila avea un grajd pentru cai și un adăpost pentru trăsură. Nu trebuia să îi lipsească nici bagnarola, unde se îmbăiau membrii familiei, feriți de ochii lumii. In timp, unele elemente au fost transformate sau au dispărut complet. In vremea celui de-al doilea război Mondial, multe elemente decorative, metalice, au fost folosite la fabricarea armelor.
Singurul moment când vilele pot fi vizitate la interior este în luna mai, când se desfășoară evenimentul ”Ville in fiesta”.
De la capătul bulevardului Cristofor Columb, strecurându-te printre niște vile și coborând niște trepte, ajungi într-o frumoasă zonă a portului turistic din Santa Maria di Leuca. Aici, o cale din scândură, mărginită de o balustradă de funie, te scoate aproape de Piazza Marinai d Italia, la baza scărilor monumentale care urcă până la platoul pe care se află farul și Basilica Santa Maria di Leuca, a finibus terrae.
Santa Maria di Leuca sau, simplu, Leuca, este o stațiune maritimă foarte populară în Salento. Ea atrage prin atmosfera sa deosebită, dată de îmbinarea dintre albul orbitor al vilelor și culoarea mereu schimbătoare a mării dar și prin vilele sale eclectice, farul – al doilea ca importanță în Italia – și Basilica construită pe locul unui templu păgân închinat Minervei.
Conform legendei, acesta este locul unde s-a oprit prima dată eroul Eneas dar și punctul din care Sf. Petru a început propăvăduirea creștinismului în Italia. Pentru romani, aici era sfârșitul drumului, ”finisterrae”, capătul pământului.
Se spune că trei papi: Iulius I, Constantin și Benedict XVI, au vizitat aceste locuri.
Denumirea de Leuca provine, probabil, din grecescul leukos, adică ”alb”, prin care navigatorii greci, care treceau deseori prin aceste ape, l-ar fi dat stâncilor abrupte care se prăvălesc în mare la Capo Santa Maria di Leuca, deasupra căruia veghează farul.
Poate cel mai important obiectiv de vizitat în Otranto și, aș spune, chiar din întreaga Provincie Puglia, este Catedrala Annunziata, cu al său extraodinar mozaic creat de un călugăr de la Mănăstirea San Nicola di Casole.
Clădită pe locul unei case romane din Messapia și a unui templu paleocreștin, catedrala a fost fondată de episcopul Norman William, în 1068 și consacrată douăzeci de ani mai târziu de către contele Roger I. Este o catedrală romano-catolică, dedicată Bunei Vestiri.
Pe coasta de est a Italiei, la Marea Adriatică, Strâmtoarea Otranto leagă cele două mări: Adriatica și Ionica. Ținuturile au căzut deseori pradă atacatorilor, fie ei pirați, turci sau venețieni.
Această construcție magnifică, care inspiră forță și dorința de a-i repinge pe atacatori, își începe istoria în anul 1067 când, în urma unui asediu, fortăreața existentă a fost reparată și întărită la comanda lui Roberto il Guiscardo. In 1228, Frederick al II-lea de Suabia a cerut reconstrucția sa, în urma căreia se mai văd părți dintr-un turn cilindric și din zidurile din nord-est. După mai bine de 200 de ani, în 1480, tot sudul Italiei a fost atacat de turci, ceea ce a dus la reconstruirea castelului din ordinul Ducelui de Calabria, Alfonso de Aragon. La sfârșitul secolului, castelul a intrat în posesia venețienilor, care i-au adăugat artileria. Și din acea perioadă au rămas doar un turn și parte din zidurile înconjurătoare. Aspectul de azi al castelului se datorează Viceregelui spaniol, care, în 1578, a adăugat două turnuri poligonale spre mare, transformându-l într-o construcție de arhitectură militară de excepție.
Mica bijuterie cu fresce bizantine din secolele X-XVI se află ascunsă în centru, aproape de Piazza del Popolo. Biserica San Pietro (Sf. Petru) a fost probabil prima basilică construită în orașul ridicat la rang de metropolă în 968. Ea este considerată cea mai înaltă expresie a artei bizantine în regiunea Puglia.
Otranto este o mică bijuterie pe care am găsit-o în cel mai estic punct al țărmului adriatic al Italiei. Albul clădirilor, străduțele mici, lumina soarelui, galbenul șters al nisipului și marea care îi scaldă zidurile, amintesc foarte bine de o cetate…arabă. Asta, până apuci să vezi minunea mozaicului din Catedrala Annunziata sau robustețea zidurilor de la castel.
Numele orășelului se pronunță cu accent pe litera inițială, ca în cazul multor denumiri din regiune.
Cunoscut grecilor și apoi romanilor drept portul Hydruntum, el a fost stăpânit vremelnic de bizantini, normanzi și aragonezi. Invadarea orașului de către turci, în 1480, s-a terminat prin executarea a 800 de localnici care au refuzat să îmbrățișeze Islamul. Ei sunt martirii orașului, iar oasele lor se află în spatele unor vitrine din catedrală.
In următoarele săptămâni paginile blogului meu vor fi inundate de albastrul cerului și strălucirea soarelui din Italia. Și asta pentru că, așa după cum am mai scris, am dedicat sărbătorirea celor 50 de ani de căsătorie, Italiei, prin cele două călătorii făcute în 2019: una primăvara, la lacurile din nordul țării, despre care am relatat deja în 20 de postări aici și a doua toamna, în Salento.
Regiunea Puglia, unde românii au ajuns să viziteze multe locuri deja, mai ales că WizzAir le-a stat la dispoziție pentru zboruri frecvente și ieftine în Bari, s-a făcut cunoscută mai ales prin localități precum Alberobello, Matera, Locorotondo, Polignano a Mare, Monopoli, Ostuni. Mult mai puțini s-au aventurat probabil până la Lecce, care este și centrul provinciei cu același nume.
Zona care se întinde de la Lecce și împrejurimile sale până în sud, în vârful ”călcâielui” cizmei italice, poartă numele de Salento. Acolo am hotărât noi să petrecem zece zile în toamna anului 2019, pentru a ne bucura de mare și soare dar și de centre medievale ale Italiei, mai puțin cunoscute.
După cum veți vedea în continuarea postărilor, fiecare loc are ceva deosebit, care face să merite un popas de 2-3 zile măcar.
OtrantoSanta Maria di LeucaNardoGallipolicredit: arashiContinue reading →
Așezată la 1300m altitudine, localitatea Heiligenblut are puțin peste 1000 de locuitori. Ea marchează sfârșitul șoselei alpine Grossglockner, în Carinthia.
In secolele 14-18 oamenii se ocupau aici mai ales de minerit, căutând aur. In zilele noastre, mai ales după deschiderea, în 1935, a șoselei alpine care face legătura dintre landurile Salzburg și Carinthia, turismul a dus la înflorirea localității. Turele montane ghidate și practicarea schiului în timpul iernii au ajutat economia.
capătul șoselei alpine, în Landul CarinthiaHeiligenblutContinue reading →
