My first two encounters with Venice took place on March 1997 and December 1998, and both have been…wet!

My first surprise was to see Canal Grande immediately after I came out from the railway station. People with umbrellas and shivering a little, took the vaporetto, leaving me in the rain, disoriented. At an impulse, I decided to take the foot way to the San Marco Square, indicated by signposts. This is what I wanted to see, influenced by two postcards kept by my grandfather, and which made me dream about a mysterious place, full of gondolas.


The sky and the streets were dull. The water was high to the brim of the street. Only the little shops selling rain boots on the streets, made some profit. I remind that in the December trip it was funny to see ladies dressed in elegant furs and wearing those boots!


In San Marco’s Square, instead of a lot of people and doves, everything was covered by two palms of water. People were queuing on planks, to see the Basilica. I thought then that I will never come again to Venice, which seemed to refuse to show me a better face. Till May 2009, when I stayed there four days and my opinion changed completely. But about that trip, some other time… 


M-am intors din scurta mea excursie in Thailanda, aducand cu mine impresii si peste 4000 de fotografii. Dupa trierea obisnuita, voi incepe sa va povestesc cum a fost. Pana atunci, continui cu inca cateva postari (4) despre calatorii in Italia anilor 1997-2000.

Primele mele doua intalniri cu Venetia au fost foarte scurte si s-au desfasurat pe ploaie, in martie 1997 si decembrie 1998. Imi amintesc ca ceea ce a constituit o surpriza neasteptata a fost faptul ca, iesita din gara, am dat imediat ochii cu Canal Grande.  Oameni cu umbrele si zgibuliti de un vant subtire se urcau in vaporetto-uri si se departau grabiti. Eu am luat-o pe jos, urmand indicatoarele, pentru a ajunge in Piata San Marco. Asta vroiam sa vad prima data in Venetia, purtand in minte doua ilustrate pastrate de bunicul meu si vazute cand eram copil. Ele m-au facut sa visez la un oras misterios, strabatut de gondole.

Totul era mohorat, peretii caselor coscoviti de umezeala. Faceau negot bun doar micile magazine care vindeau, in strada, cizme de cauciuc. Pe stradutele apropiate de canal erau intinse, din loc in loc, scanduri, pentru a putea circula fara sa te uzi prea tare pe picioare. In cea de-a doua calatorie, cea din decembrie, m-au amuzat doamnele imbracate in blanuri elegante si incaltate cu cizme de cauciuc! Cred ca era ceva ce puteam vedea doar acolo.

Cateva poze, facute pe Canal Grande, arata apa ridicata la nivelul cheiului.

In sfarsit, am ajuns in Piata San Marco. In locul imaginilor insorite, cu o multime de oameni si de porumbei, retinute din filme, m-a intampinat un loc trist si cenusiu, acoperit de doua-trei palme de apa, peste care era aruncata o podina din scanduri lata cat sa treaca un om si pe care stateau cuminti la coada cei care doreau sa intre in basilica.

Cand lucrul acesta mi s-a intamplat de doi ori consecutiv, m-am gandit ca nu voi mai merge la Venetia care nu dorea – se pare – sa mi se infatiseze intr-o lumina mai buna. In mai 2009 am revizitat insa orasul, facand acolo un popas de patru zile si atunci impresia mea s-a schimbat total. Dar despre asta, alta data.