In topurile de genul “cel mai”/”cea mai”, manastirea benedictina din Melk este cea mai mare manastire din Austria, iar la vremea construirii sale a fost cea mai importanta cladire baroc din Europa.Initial, pe aceste locuri exista un fort roman, Namare. Mai tarziu aici a fost prima capitala a Austriei, in anul 976,  in timpul lui Luitpold al II-lea, din familia Babenberger. El este cel care i-a adus aici pe calugarii benedictini, in 1089. Prima biserica a fost construita atunci, dar a pierit in flacarile incendiilor de mai multe ori. Dupa ce Berthold Dietmayer a fost numit episcop de Melk in 1700, a adus aici o echipa de prestigiu cu care sa construiasca o biserica noua. Piatra sa de temelie a fost pusa in 1704, iar intreaga constructie a fost finalizata in 1738. Din echipa faceau parte: constructorul  si arhitectul Jakob Prandtauer, care a proiectat intregul complex (munca sa a fost continuata de nepotul sau, Joseph Munggenast), designerul Antonio Beduzzi care a proiectat interiorul bisericii, arhitectul Giuseppe Galli-Bibiena care s-a ocupat de sculpturile de marmora ale altarului, pictorul Paul Troger care a pictat frescele din holul de marmora si din biblioteca si Michael Rottmayr, care a pictat fresecele din biserica.

Dupa cum vi-am spus in postarea anterioara, am ajuns dupa-amiaza tarziu in parcarea mare a manastirii si am coborat agale treptele monumentale care duc spre intrare, nestiind ca timpul destinat vizitelor a expirat la ora 17!

Intram in incinta curtii generoase a manastirii si constatam ca am sosit prea tarziu! Doream de mult sa ajung aici dar, nu stiu cum s-a intamplat, intotdeauna am amanat. Acum eram aici si nu puteam intra – nu-mi venea sa cred! Ne-am invartit putin prin curte pana am mai vazut 4-5 turisti, dezorientati ca si noi.

In timp ce am intrat in vorba cu ei, s-a apropiat de noi un preot. M-am gandit ca nu avem ce pierde si, pentru ca trecusera abia vreo 10 minute de la ora 17, l-am abordat spunandu-i cat de dezamagiti suntem ca nu putem intra, dupa ce am ajuns pana aici. Ne-a intrebat de unde suntem si apoi a decis scurt: “Aveti la dispozitie o ora, pana cand se inchid toate usile. Intelegeti, desigur, ca nu va mai putem pune la dispozitie un ghid.” Va dati seama ca am zbughit-o imediat, sa parcurgem cat mai mult din traseul pe care ni l-a descris sumar. In plus, nu ne-a mai incasat nimeni de nicio o taxa de intrare!

Am luat-o pe o alee laterala (banuiesc ca nu acesta este traseul normal) si apoi am urcat o scara larga, impodobita cu grupuri statuare, pentru a ajunge pe Coridorul imperial si apoi in Holul de marmora.

De aici, ne-am indreptat spre biblioteca manastirii, care adaposteste peste 100000 de volume legate in piele, de literatura religioasa. Pacat ca nu avem destul timp sa admiram pe indelete toate minunile de aici. Ne grabim sa putem vedea si interiorul bisericii.

In sfarsit, intram in biserica si…ni se taie rspiratia. Am vazut multe biserici dar asa ceva inca nu…Daca ar fi sa ii gasesc asemanare in bogatia care te izbeste imediat, m-as gandi, poate, la co-catedrala din La Valetta sau, mai bine, la biserica Sao Roque din Lisabona.Stucatura bogata, tavanul pictat si foita de aur folosita din abundenta, te coplesesc.

Iesim pe o terasa mare de unde admiram Dunarea, orasul Melk – la poalele manastirii – si, in spatele nostru, fatada bisericii. In urma noastra s-au inchis toate usile.

Un detaliu interesant: cartea lui Umberto Ecco, “Numele trandafirului”, incepe aici, prin descrierea eroului principal, calugarul Edson de Melk. Si un altul: ultima renovare a complexului a fost finantata prin vinderea Bibliei lui Guttenberg, bibliotecii Universitatii Harvard.

Daca mai aveti timp, la 5 km de Melk puteti vizita un castel renascentist: Schallaburg.