I was wondering if I would not starve there but, lucky me, I like noodles and rice. So I imagined myself eating ramen or rice every day, fulfilling my plan for this year in this respect! Secondly, I thought about costs, knowing that Japan is not a cheap country to visit. But once again I convinced myself that this is a myth which becomes reality only if you want it…Japan has something to eat for every pocket. If this is not well garnished, you may try to live on ramen, a dense soup with many noodles, with vegetables or pieces of meat or even an egg. It will cost you 400-500 yen.

Don’t be concerned that you will not be able to rea the menu. Like in many countries in South-East Asia, they have the so-called “plastic food” in the windows, that is plastic models of the dishes. So you will know what to order.


I solved the problem of the breakfast and dinner by paying visits to the konbini, the Japanese corner stores like Lawson, Family Mart or Seven Eleven. Bread, eggs, ham, sausages and fruits worked satisfactory for me, as I had a kitchen well equipped. In Osaka, I had my breakfast in a coffee shop near the hotel (named  3rd. Planet) and this was 960 yen (ham and egg, salad, toasts, butter, honey and jam, coffee/tea and juices).


For lunch I preferred the places were teishoku was served. This is a kid of set table. For a price varying between 800-1400 yen, you receive a tray with a little bowl of miso soup, a main course, some tsukemons, which are Japanese pickles, a bowl with rice (simple or with vegetables), and  a green tea. The good news is that free water is offered compulsory, so you do not need to have a drink if you do not want to. A small glass of wine is 350 yen, a beer – 550 yen, an orange juice – 380 yen, and a tea or coffee – 180 yen. Of course, it depends on the place you are having your lunch.


I had very good meals in Osaka, in Namba Parks at the To the Herbs, or a little restaurant near the Shinsaibashi Shopping Arcade. I ate a wonderful tofu soup with coriander in Arashiyama, a tasteful cheeesecake made with green tea near Kyomizu-dera in Kyoto, and I also tried a green tea ice cream in Heian Jingu and a sakura ice cream in Uji.

Probabil va asteptati sa va povestesc despre sushi, sashimi, tempura si alte asemenea….Nici vorba de asa ceva! Eu sunt cam mofturoasa la mancare si nici nu mananc peste/fructe de mare, am afirmat asta de mai multe ori pe blog. De aceea, ma intrebam daca nu cumva voi muri de foame in Japonia?! Norocul meu e ca imi plac orezul si taiteii, asa ca ma si vedeam mancand zilnic o supa cu soba sau udon (taitei tipic japonezi), adica ramen si un bol de orez, facandu-mi norma la aceste alimente pe un an intreg 🙂 In al doilea rand, imi puneam si problema costurilor, stiind ca merg intr-o tara care numai ieftina nu e. M-am convins, a nu stiu cata oara ca si acesta e un mit care devine realitate numai daca vrei tu…Ca peste tot in lume si in Japonia poti manca dupa buzunar. Daca cam bate vantul prin el, te multumesti la pranz cu un ramen, care e cam 400-500 yen. Sa nu credeti ca e o simpla supa, nu! Supa asta e “deasa” cum spunem noi, adica are multi taitei dar pot fi si bucatele de carne sau un ou si legume. E destul de consistenta, iar portia este mare.

Ajunsa in Japonia totul mi s-a parut o gluma buna fiindca chiar si o persoana mofturoasa ca mine nu va muri de foame, cu siguranta. In Kyoto stateam la o pensiune, fara nici o masa asigurata asa ca micul dejun si cina au provenit de la konbini, sinonimul magazinelor de cartier, asa-numitele noastre “buticuri” (a nu se confunda cu boutique-ul occidental). Sistemul este foarte bine dezvoltat in Japonia: Family Mart, Lawson, 7/11, etc. Magazinele, din care multe sunt non-stop, au o mare varietate de marfuri si desi preturile sunt usor mai mari ca la supermarket prezinta avantajul de a fi mereu mai aproape. Cu paine, oua, iaurt, crenvursti, sunca si fructe am rezolvat doua dintre mese. Desigur, se poate diversifica daca doresti.

Pentru pranz, daca va ganditi ca nu veti putea citi meniuruile, nici o problema! Ca si in alte tari din SE Asiei,  prezentarea in vitrine a modelelor din plastic ale mancarurilor, rezolva problema. Daca nu va intelegeti, luati chelnerul de mana si duceti-l in fata vitrinei! Eu am gasit mereu pe cineva care sa ma inteleaga cat de cat (veti vedea in cele ce urmeaza).

Restaurantele din Japonia sunt, unele, foarte specializate: unele au doar peste si fructe de mare, altele doar ramen, in unele se mananca traditional, adica stand pe podea sau pe niste platforme putin inaltate, in altele sunt mese sau niste tejghele lungi sau ovale, la care se sta ca la bar. Eu le-am cautat pe cele care servesc teishoku, similar cu ceea ce s-ar numi la noi meniu fix. In esenta, primesti o tava pe care se afla un bol mai mic cu supa miso, o farfurie cu felul principal de mancare, un bol/cutie cu orez simplu sau cu legume, 1-3 farfuriute micute cu tsukemon, muraturile lor care pot fi foarte diverse si intens colorate si un bol cu ceai verde. Toate acestea la preturi intre 800-1400 yen.Desigur, iti poti alege si doar un singur fel de mancare. Bauturile sunt destul de scumpe, mai ales daca le consumi zilnic. Un pahar mic de vin te costa 350 yen, o bere – 550 yen, un suc de portocale – 380 yen, un ceai sau o cafea – 180 yen. Desigur exista diferente functie de locul in care mananci.

Pe langa toate acestea, vestile bune sunt urmatoarele:

• la masa ti se serveste automat si apa si nimeni nu insista sa te intrebe ce bei;
• in Japonia institutia bacsisului nu exista, nici la restaurante, nici la taxiuri, nicaieri;
• plata (numai cash, la restaurantele la care am mancat eu) se face la plecare, la caserie, pe baza unui bon primit de la ospatar.

Si acum, documentat cu poze, cate ceva din ce am mancat eu:

In bolul cel mare se afla supa de tofu cu ciuperci japoneze (firele acelea albe) si coriandru, foarte buna dupa ce am fost invatata cum sa o mananc. Proprietarii, o pereche in varsta, nu vorbeau decat japoneza. Doamna statea in apropierea mea ca sa-mi ofere ceea ce doream, daca era cazul. Japonezii nu sareaza mancarea, utilizand in schimb sosul de soia. Unde ma aflam, nici pe mese nu se afla sare. Stiam asta dar nu-mi inchipuiam ca va trebui sa fac baie bucatilor de tofu din supa, in castronelul cu sos de soia! Prin semne am incercat sa semnalez ca lipseste ceva. “Sefa” s-a apropiat, incercand sa inteleaga. E greu sa explici ca lipseste sarea, nu? Mimam presaratul ei, spuneam – inutil de altfel – “salt” si ma vedeam condamnata fara speranta sa consum supa asa sau sa renunt. Practic, nu avea nici un gust. Dar doamna s-a prins! Mi-a indicat acel “instrument” pe care il vedeti in farfurie si care seamana cu o spumiera, dar este foarte mic si mi-a “explicat” prin semne ca trebuie sa scot cu el o bucata de tofu si sa o pun in sosul de soia. Dupa ce am tavalit-o bine, am pus-o in lingura de portelan, am adaugat supa si coriandru si, minune! Totul s-a transformat imediat in ceva tare bun…Tofu acela nu semana nici pe departe cu ce am incercat la noi. Avea o textura matasoasa si coriandrul ii conferea o aroma speciala.