Am vizitat Beijing in primavara lui 2009, in aprilie. Pana acolo am zburat cu Austrian Airlines, prin Viena. Inainte de plecare m-am documentat serios: carti, harti, forumuri si bloguri. Am ales obiectivele de vizitat, am cautat pe net agentii din Beijing si am rezervat excursiile pentru primele 3 zile, care cuprindeau obiectivele “must see” din Beijing, in celelalte doua urmand sa umblam de capul nostru. In aeroportul din Viena am gasit o harta a Beijingului, pe care am dat 10 euro. Mult! Dar avea denumirile scrise si in engleza!

In avion am dormit. M-am trezit cu 40 de minute inainte de decolare, cat sa vad ca zburam deasupra unui imens podis arid, brazdat de albii de rauri seci. Aterizam la terminalul 3, cel nou, terminat pentru Olimpiada, despre care se spune ca este de 5 ori mai mare decat noul terminal de la Heathrow, pe care aveam sa-l vad dupa cateva luni. Schimbam bani pe aeroport fiindca rata de schimb e identica peste tot. Avand formularul de imigrare completat din avion, formalitatea de intrare decurge rapid. Ne indreptam spre expresul care asigura legatura cu orasul (26 km). Un drum costa 25 CNY, aprox. 3 dolari. Coboram la a 3a statie, Dongzhimen si…sa inceapa aventura!

Si incepe! E prima data cand inteleg cu adevarat ce inseamna bariera de limba. Hotelul nostru trebuia sa fie aproape de statie, se putea merge pe jos asa ca, tragand trolerele dupa noi o luam, la intamplare, la stanga. Cei de la hotel imi dadusera cateva indicatii pe mail dar au uitat sa spuna in ce parte sa o luam.

Cand am iesit la suprafata, ne-am trezit pe un bulevard cu cladiri inalte, cam asa cum a fost cand am iesit prima data din metrou la Londra, in statia Victoria! Dar vorbeam engleza…Cladiri cu multe etaje, oameni si masini. Prevenita de postarile de pe internet, aveam la mine listata poza hotelului si numele sau scris cu caractere chineze. M-am gandit ca daca e asa aproape, il voi recunoaste dupa poza, nu? Nu.

Am inceput sa ochesc dintre trecatori pe cei care mi se pareau mai deschisi. Ii abordam cu un vesel “ni-hao” (dumnezeu stie ce iesea, dat fiind faptul ca intonatia si lungimea vocalelor conteaza foarte mult in chineza, dar contam pe faptul ca vor intelege totusi ca e un salut! desi ofiterul de pe aeroport nu parea de aceeasi parere, dupa privirea pe care mi-a aruncat-o). Apoi, le aratam poza si numele hotelului si faceam o mina intrebatoare. Cred ca era tare haios, daca as fi putut sa ma vad. Ma ascultau cu atentie si bunavointa, citeau, isi dadeau hartia unul la altul si apoi clatinau din cap. Nu se poate, imi ziceam. Trebuie sa fie aici, doar asta este strada sau mai bine zis bulevardul. Partea ciudata e ca blocurile acelea mari nu aveau nici un numar pe ele, ca sa ne dam seama macar dupa asta daca mergem in directia cea buna. Ei cum s-or fi orientand oare?

Dupa ce am inceput sa cred ca eram deja prea departe de statia expresului si ca trebuia sa fi gasit hotelul demult, am traversat si am luat-o in sens invers, repetand operatiunea. E drept ca tot pe net am citit ca in Beijing sunt sute de mii de chinezi veniti in capitala cu treburi sau in excursie, care nu ar fi avut de unde sa stie ce vroiam eu sa aflu, dar nu se putea sa-i fi nimerit eu pe toti! In cele din urma, vedem un grup de mai multe persoane, cu vreo 3 copii si ii intrebam si pe ei. Dupa ce tin un mic consiliu, unu’ dintre ei mi se adreseaza ceremonios dar parca bucuros, tinand un mic discurs in chineza. Poate fiindca asa vroiam, “inteleg” ca ar trebui sa mergem dupa ei. Ceea ce si facem, ca tot nu aveam ce pierde. Mi se mai parea (nu stiu de ce, probabil din gesturi, ca doar n-am inteles o iota), ca ar fi si ei cazati acolo sau asa ceva. Din cand in cand, omul intorcea capul, sa se asigure ca ii urmam.

Ajungem din nou in dreptul statiei expresului. Grupul nostru era oprit cu alti chinezi, cu care discutau intr-o veselie, fara sa ne arunce nicio o privire sau sa ne faca vreun semn. Astia si-au batut joc de noi, zice sotul meu. Nu vezi ca nici nu se mai uita la noi? Mie nu-mi venea sa cred.

Eram intr-o intersectie mare si am zarit pe partea cealalta cladirea unei statii de metrou, asa cum am vazut pe net. Ii propun sotului meu sa traversam. Ma gandesc ca, logic, aici coboara si multi care cunosc zona, fie locuind, fie lucrand aici si am putea avea mai mare succes. Cat regretam ca nu am luat cu mine mobilul, ca ii sunam pe cei de la hotel si ne lamuream!

Traversam dar pret de 2-3 minute nu vine nimeni. Vad mai incolo, asezat pe bordura unui rondou, un barbat mai in varsta. Derulez si cu el ceremonialul, fara prea mari sperante. Batranelul se ridica insa de jos, ma ia de mana si ma trage dupa el cativa pasi, apoi imi arata, mai la distanta, o cladire. Recunosc profilul din poza de pe net. Prima lectie de chineza s-a sfarsit. Eram salvati! O ploaie de sie-sie (multumesc) si mici plecaciuni cum am vazut eu in filme…

In cateva minute, trecand pe langa un interminabil sir de restaurante , ajungem la hotel (mai tarziu urma sa ma dumiresc ca aici incepea faimoasa Food Street sau Guijie, despre care am scris deja in alt episod; imi cer acum scuze pentru ca nu am inceput, ca orice om normal, cu inceputul!).