După cum am scris în postarea anterioară, o plimbare de 10-15 minute mă despărțea de Orașul Vechi, în Hoi An. Era plăcută și nu mi s-a părut lungă deoarece admiram mereu niște arbori cum n-am mai văzut până atunci nicăieri și pe care nu i-am identificat.

Numele vechi al orașului era Fai-Fo și în secolele 15-19 a fost un important nod comercial. Când comerțul a început să decadă, orașul a rămas în părăsire circa 200 de ani. El a fost readus la viață de către un arhitect polonez, Kazimierz Kwiatkowski, care are acum un monument dedicat în oraș.

In zilele noastre, orașul este renumit pentru mulțimea de croitori și pantofari, care îți pot executa de azi pe mâine (24 de ore) orice model dorești. Mulți turiști se dau în vânt după această ofertă dar eu nu pentru asta am venit aici. Eu am venit să mă bucur cât pot de mult de atmosfera specială a Orașului Vechi, intrat în patrimoniu UNESCO în 1999. Și asta am și făcut.

Hoi An îți arată, într-o plimbare de o zi, străzi înguste, o piață, poduri de lemn, temple, o arhitectură deosebită, punctată de flori și lampioane colorate, care îl transformă seara într-un loc de vis. Și nu exagerez cu nimic!

Pentru a pătrunde în Orașul Vechi trebuie să cumperi un bilet care a costat 120000 dong și îți dă dreptul să intri la cinci obiective importante. Biletul este însoțit de o listă cu 22 de obiective, pentru a căror vizitare ai nevoie de 3 zile și…4 bilete. Intre obiective se află case vechi, tradiționale, Podul Japonez, un muzeu, un atelier de produse meșteșugărești sau un spectacol muzical. Poți alege ce vrei!

Puțin mai departe am dat peste un mic templu și am intrat.

Avalokitesvara Bodhisatttva Pagoda sau Minh Huong Pagoda este un templu budist, construit în 1653. In Viet Nam, templelor li se mai spune și “case comunale” (communal house) deoarece ele sunt veritabile locuri de adunare ale comunității locale. Minh Huong era o comunitate de chinezi care au părăsit China când a venit la putere dinastia Qing. De aceea, în temple se pot vedea tabletele dedicate strămoșilor lor.

La ieșirea din templu, dai ochii cu piața locală. Știți deja că nu mă dau niciodată în lături de la a vizita acest gen de locuri. Amestecul de culori și mirosuri, având în fundal zumzetul zecilor de glasuri, este – pentru mine – ceva vesel și energizant.

In același timp, o raită dată prin piață mă ajută să văd chipuri de oameni din comunitatea locală și chiar să interacționez sumar cu ei, chiar dacă uneori doar prin gesturi.

Să hoinărești apoi pe străduțele colorate și să cotrobăiești prin micile magazine pline cu nimicuri, este o încântare. Aparatul de fotografiat este atras peste tot de mici detalii specifice, pe care vrei să le iei cu tine, să nu le uiți.

In drum, dai și peste câte o casă tradițională, păstrată ca și muzeu. Deseori, acestea îmbină elemente de arhitectură vietnameză, japoneză, chineză și franceză, reflectând populațiile locale în acest vechi și important port. O astfel de casă este și casa Tan Ky, una dintre cele mai vechi din Hoi An (peste 200 de ani) și care face parte, separat de oraș, din patrimoniul UNESCO.

Casa Tan Ky este așezată între două străzi, având fațada drept magazin și partea din spate cu acces la râu, ușurând astfel transferul mărfurilor de pe corăbii.

Ea îmbină stilurile vietnamez, chinez și japonez, fiind una dintre cele mai reprezentative și bine conservate în acest sens. Materialele de construcție folosite sunt piatra, lemnul și cărămizile. Casa are patru camere, trei destinate locuirii și una în care erau întâmpinați negustorii chinezi. Sunt expuse diverse antichități care au aparținut familiei.

Incet, ajungi în apropierea altui obiectiv interesant, Podul Japonez, simbolul orașului Hoi An. El a fost construit de către locuitorii japonezi la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea și este cunoscut localnicilor sub numele de Podul Pagodei (Chua Cau).

Inițial, podul a fost construit, ca un gest simbolic de pace, pentru a uni cartierul chinezesc cu comunitatea japoneză, despărțite de un mic canal. Constructorul a rămas anonim.

La intrarea pe pod sunt doi câini cu capetele învelite în roșu, iar pe cealaltă parte, la ieșire, sunt două maimuțe. Acest fapt ne arată că podul a fost construit în Anul Câinelui și terminat în Anul Maimuței. Alții, susțin că aceste animale au fost alese deoarece mulți împărați japonezi sunt născuți în aceste zodii. Cele două maimuțe țin piersici, simbol al longevității.

Japonezii s-au stabilit în oraș cu aprobarea dinastiei Nguyen. Se spune că podul ar fi fost construit pentru a-l supune pe Namazu, un somn uriaș care cauza cutremure în Japonia. In credința japoneză, capul său era în India și coada în Japonia, deci Hoi An se afla pe spinarea sa. Podul at fi putut, deci, să-l țintuiască în loc și să îl împiedice să provoace mari pagube acasă.

După 40 de ani, în timpul shogunatului Tokugawa, în 1635 japonezii au fost toți rechemați acasă, Japonia închizându-se străinilor pentru 250 de ani. Cei care nu au revenit au fost excluși din Japonia și condamnați la moarte.

In mijlocul podului se află un minuscul templu, dedicat zeului vietnamezo-chinez Tran Vu Bac De/Xuan Wu Beidi, un zeu al apelor care trebuia îmbunat înainte de a începe o călătorie pe ape.

Podul și-a schimbat numele și a fost renovat de mai multe ori. Turiștii și nu numai, vin aici să își facă fotografii, locul fiind mereu animat. In apropiere se află numeroase cafenele și restaurante.

Iată că, pe nesimțite, am ajuns la pitorescul mal al râului Hoai, o adevărată promenadă a Hoi Anului, pe apă și pe jos. Multe bărci ale localnicilor te așteaptă pentru a face o plimbare. Palmierii tivesc malurile și se văd frumos la apusul soarelui. Am zăbovit, deci, până după apus, bucurându-mă de viața râului.

Se întunecase când am pornit spre pensiune și Hoi An s-a transformat într-o feerie de lumini colorate. Asta este spectacolul așteptat de toți turiștii!

S-a încheiat astfel o zi plină în Hoi An, orășelul de basm, îndrăgit de atâția turiști din întreaga lume. Mă gândesc acum, cu strângere de inimă, cum o fi golit pandemia și străzile animate ale Hoi Anului și sper ca vremurile frumoase să se întoarcă cumva…

Fairy Tale Hoi An

This post describes a well spent day in Hoi An, a fairy tale like old town, in Central Viet Nam.

I strolled on its little streets, browsing in small shops, admiring paintings in the galleries, buying fruits in a local market. I visited an old traditional house and the Japanese Bridge, enjoyed the promenade on the river, absorbing the sunset, and then witnessed an enchanted town at evening, when lights were glittering.

I loved this city! In these days of global pandemy I think at the probably deserted streets, full of life in other times, and only hope that the good days will return, somehow…