Dacă închid ochii și mă gândesc la Luang Prabang, văd străfulgerări de robe portocalii, alb de temple, auriu pe negru sau roșu din curțile acestora, un caleidoscop de culori florale, cerul însângerat de la apus și verdele bananierilor și cocotierilor, îmbinat la marginea caselor.

Luang Prabang e culoare. In primul rând. Luang Prabang e liniște. In al doilea rând. Luang Prabang e de neuitat. In al treilea rând. Nu neapărat în ordinea asta.

Luang Prabang, Laos

apus pe Mekong

Luang Prabang, în Patrimoniul UNESCO – monument reprezentând semnul patrimoniului mondial

Va fi vorba pe blog doar despre partea veche a orașului, devenită în 1995 parte a Patrimoniului Mondial  UNESCO, datorită valorii istorice, arhitecturale și culturale pe care o prezintă.

De fapt, noi am vizitat Luang Prabang după Siem Reap, adică ne-am obosit vizitând templele Angkorului, apoi ne-am dus să ne odihnim pe malul Mekongului. Intr-adevăr, cele trei zile pline petrecute în Luang Prabang au reprezentat un fel de dolce far niente, adică nu chiar așa dar, oricum, o lungă hoinăreală agale pe străduțele sale, cu dese adăstări la terasele de pe malul râului, contemplat în tăcere, în tovărășia unei beri Lao sau a unui Mojito.

In 1353, Luang Prabang a devenit capitala Țării celor un milion de elefanți, Lan Xang. Numele său se trage de la o imagine a lui Budha, numită Pha Bang, care se află acum la Muzeul din Palatul Regal. El a rămas capitală până în 1565, când aceasta a fost mutată cu aproximativ 300 km mai la sud, la Vientiane.

In prezent, orașul numără către jumătate de milion de locuitori (431889 în 2015), comparativ cu cele aproape șapte milioane de locuitori ai Laosului. Nu l-am văzut însă, decât când am trecut prin el, în drum spre alte obiective. Plimbările s-au limitat strict la partea sa veche, așezată între Mekong și confluența cu afluentul său, Nam Khan.

Fac aici o scurtă paranteză, pentru a spune celor care preferă să afle toate aceste date de pe internet că, nu toți cititorii de bloguri sunt dispuși să facă acest efort, preferând să li se ofere, gata culese, măcar un volum mic de informații care să le contureze tabloul poveștii. Unii nu știu chiar nimic despre locurile despre care povestesc și asemenea informații îi ajută să le localizeze măcar, în spațiu și timp. Eu mă străduiesc întotdeauna să nu fie prea multe, să nu plictisesc cu ele.

Așadar, în Luang Prabangul zilelor noastre, casele tradiționale, de cele mai multe ori din lemn și cele coloniale, rămase din timpurile în care Indochina (numită astfel până în 1950 și cuprinzând Cambogia, Laos și Vietnam și care astăzi este cunoscută ca Asia de Sud-Est), era o colonie franceză,  conferă o atmosferă specifică, așa cum sunt înconjurate de arbori și flori.

Străzile sunt curate și casele bine îngrijite. Pensiuni, spa-uri, agenții de turism, abundă. Se vede cu ochiul liber că turismul este principalul motor de dezvoltare al zonei. Intre toate acestea, viața se desfășoară normal: copiii merg la școală (n-am văzut de multă vreme cravata de pioner!), micile afaceri prosperă sub steagul național și cel comunist, laolaltă.

Inguste străduțe laterale coboară din strada principală spre râu sau spre Mekongul “tivit” cu terase, luate cu asalt mai ales înainte de asfințit. De altfel, în oraș sunt multe restaurante sau cafenele, multe în stil european, pentru a fi atrăgătoare pentru acei turiști care nu sunt prea aventuroși și se despart cu greu de stilul cunoscut de acasă.

In curtea multor case sau lângă firme se văd acele mici altare familiale, întâlnite și în alte părți în Asia de Sud-Est, la care se aduc zilnic ofrande pentru a se invoca bunătatea și bunăvoința zeilor, care asigură prosperitatea familiei sau a afacerii.

Pe strada principală se află fostul Palat Regal, azi Muzeu Național, care atrage numeroase grupuri de turiști. El poartă numele de Haw Kham sau Ho Kham, care înseamnă Palatul de Aur. Acesta a fost construit între anii 1904-1909. Deasupra intrării sale principale se vede elefantul cu trei capete, Airavata, călărit de Indra, zeul războinic al cerului și ploii. Umbrela albă este un simbol al regalității. Muzeul poate fi vizitat zilnic, între 8.00-11.30 și 13.30-16. Intrarea costă 30000 kip/persoană. In interior fotografiatul este interzis (aparatele de fotografiat trebuie depozitate la intrare).

Pe partea cealaltă a străzii este una dintre urcările pe Muntele Phousi, un deal cu înălțimea de 100m, la care se ajunge pe 355 de trepte. Din vârful său se deschide o frumoasă panoramă asupra orașului și a văii Mekongului, apreciată de turiști mai ales la apusul soarelui. Tot acolo se află și templul Wat Chomsi, construit în 1804. Pe drumul de urcare sunt presărate numeroase imagini ale lui Budha. Intrarea pe șirul de trepte care permit ascensiunea, costă 20000 kip.

Cred că am reușit, prin numeroasele fotografii postate, să vă trezesc interesul pentru acest oraș, acum de provincie dar care a fost odinioară capitala strălucitoare a unui regat. Luang Prabang merită să fie adăugat în orice traseu în acea parte a lumii, nu doar pentru că și UNESCO l-a inclus în patrimoniul său, ci pentru atmosfera calmă și caldă de oraș acum patriarhal, care îți conferă o stare de bine și serenitate, ce te face să dorești ca șederea ta acolo să fie cât mai lungă.

How Beautiful Luang Prabang Really Is? I Show You!

Luang Prabang, former royal capital of Laos, is now a serene town at 300 km North of Vientiane, the capital of Laos. Since 1995 it was included in UNESCO Heritage.

I try to show you here how beautiful this town is, with his traditional and colonial houses, with the lush vegetation, and the accent put by two rivers: the mighty Mekong and his tributary, Nam Khan. 

The town numbers almost half a million of inhabitants but we visited only the old part of it, situated at the confluence of the two rivers.

That is the part were the temples are (more than 30), and the former royal palace now  a national museum.

Luang Prabang is peaceful, beautiful and very safe, which makes it a good place to visit when you are in South-East Asia.