De la Smederevo am plecat mai departe. Trecand prin Pozarevac si Veliko Gradiste, ne-am apropiat din nou de Dunare. Satele prin care trece drumul au case noi, frumoase, pline de flori. Unele au nume austriece, semn ca proprietarii lor au lucrat in Austria.

La intrarea in satul Golubac, vedem insirati pe malul Dunarii o multime de pescari. Pe marginea soselei, o multime de masini din Italia, Franta, Germania, Austria, Ungaria si, desigur, Serbia. Mai tarziu ne prindem ca este vorba despre un conscurs international de pescuit sportiv, apoi vedem si un panou care anunta evenimentul. Ne-am oprit doar pentru niste poze. De aici se vedea bine si cetatea, care, din acest unghi, parea sa inchida valea Dunarii. In acest loc, Dunarea are o latime de 5.7 km. Isi aduna puterile, inainte de a intra in Cheile Djerdap.

Dincolo de satul Golubac intram pe teritoriul Parcului National Djerdap. Acesta a fost infiintat in1983 si este unul dintre cele mai importante din Europa. El ocupa o suprafata de 64000 ha, mergand paralel cu Dunarea, pe o fasie cu latimea intre 2-8 km.

Acum suntem deja langa cetatea Golubac. Nu se stie exact cine a construit-o, se presupune ca ar fi fost slavi din Branicevo. Prima mentiune documentara dateaza din 1335, cand era cetate militara maghiara. Apoi, timp indelungat, cetatea este controlata de regele sarb Dragutin, pana la batalia de la Kososvo cand trece sub stapanire turceasca. Insusi temutul Baiazid a luptat aici. In final, in secolul al XIX-lea, ea a revenit din nou Serbiei. Cetatea are 9 turnuri cu o inaltime de 25 m. Golubac este considerata a fi una dintre cele mai importante cetati-oras din Balcani.

Langa cetate, o placa comemorativa, atasata unei fantani, aminteste de cavalerul polonez Zawisza Czarny, care a murit aici, aparand cetatea de turci.

Dupa ce trecem de cateva tunele scurte si parcurgem 2-3 km, ajungem intr-un alt loc frumos, facut parca pentru popas. Avem permanent sub ochi malul romanesc, verde, acoperit de paduri. Intr-un sat, apar si ruinele unei cetati pe varful unui deal, aproape vis-a-vis de Golubac.

In parcarea larga unde oprim, Kafana Still este un loc unde se poate manca bine si chiar dormi. Proprietarii, familia Ielics, sunt romani din Banatul Sarbesc si vorbesc romaneste cu accentul specific. In gradina umbroasa, o ciorba de peste, o portie de peste cu garnitura si doua sticle mici de Fanta costa, in total, doar 700 dinari (7 euro).  Am intrebat si de cazare: in camere de cate 4 locuri dar si de 2, in sezon se platesc 15 euro/noapte/persoana si in extrasezon, 10 euro. Micul dejun este inclus. Cine doreste 2-3 zile de relaxare sau este pescar amator, este binevenit aici. Pana s-a facut pestele, am coborat si noi malul inalt al Dunarii, sa o vedem mai de aproape. Acolo am dat peste un mic rai pescaresc.

Dupa popas, cu forte noi, urmam in continuare soseaua, care ne dezvaluie alte peisaje minunate inspre malul romanesc al Dunarii. Norii, care la Golubac, amenintau ca se scutura peste noi, sunt mai pufosi acum.

Donji Milanovac, un mic sat sarbesc, unde Dunarea are 2 km latime, este considerat localitatea cu cele mai multe ore de soare pe an, din Serbia. El dateaza din 1690 si a fost fondat de sarbii care fugeau de turci si au locuit o vreme pe o mica insula, la 10 km in amonte de acest loc.

Soseaua pe care ne aflam este destul de buna, chiar daca e carpita din loc in loc (dar e!) si deloc aglomerata. Ea duce mai departa pana la Negotin, de unde se poate cobori pe Valea Timocului, locuita de romani, spre autostrada. Noi nu dispunem insa de atat de mult timp, asa ca la Donji Milanovac ne despartim de ea, mergand spre interior, pe drumuri impadurite, pana la  asezarea miniera Majdanpek. Ajungem acolo spre apusul soarelui.

De aici mai aveam destul pana acasa, asa ca m-am oprit din fotografiat si am apasat acceleratia. A fost o zi frumoasa, in care ne-am incarcat intr-adevar bateriile. Desi a trecut deja o saptamana buna, amintirea peisajelor dunarene este inca vie.