Ei bine, nu pot spune decat cum arata in circuitul pe care l-am parcurs: Tashkent-Khiva-Buhara-Samarkand-Tashkent. Si nici macar acolo peste tot, fiindca la Buhara am ajuns dupa doua zboruri de seara…Din desert nu am vazut nimic si probabil am pierdut la capitolul “imagini”, dar daca ma gandesc ce au scris alti bloggeri si ce mi-au scris doi brazilieni pe care i-am cunoscut in Cappadoccia, care au etichetat drumul cu masina de la Khiva la Buhara drept “o traversare prin iad”, e mai bine asa.

Am facut niste fotografii din mersul masinii, asa, mai mult pentru mine, ca sa-mi amintesc cam cum arata partea asta de Uzbekistan.

Un peisaj cu vegetatie putina, gri-negru, care-mi aminteste de apropierea de un vulcan, dar pe care, nu stiu de ce, il vad cumva asemanator unei parti din Dobrogea.

(Ca o necesara paranteza, trebuie sa explic aici ca, in legatura cu aceasta, am niste vagi amintiri de noapte petrecuta dormind chinuit in tren, cand dimineata am vazut dealuri line, mai mult niste coline, care se valureau aliniindu-se parca unele dupa altele, acoperite de iarba saraca. Mi le-am inchipuit strabatute de hoarde de tatari, calare pe cai mici si iuti…De atunci n-am mai strabatut Dobrogea si ar trebui sa merg din nou, sa verific.)

Dar sa revin la peisajul uzbek, pe care vreau totusi sa vi-l arat, fiindca nu foarte multi ati fost pe acolo:

Incet-incet peisajul se schimba. Din negre, dealurile devin galbui si vegetatia inverzeste. Pe marginea drumului, arbusti liliachii, necunoscuti mie, invioreaza peisajul.

Tinuturilor neimbietoare, treptat inverzite, le urmeaza apoi campuri nesfarsite de bumbac, irigate, bogatia acestei tari, pentru care multi au ravnit-o. Adevarul este ca, de cand a intrat sub dominatie sovietica, Uzbekistanul a fost obligat sa paraseasca alte tipuri de culturi agricole si sa se concentreze doar pe bumbacul atat de pretios pentru industria sovietica. Aflam ca exista o “cota” anumita pe care fiecare ferma trebuia sa o produca, iar daca acest lucru nu se intampla, specialistul si conducatorul fermei erau aspru pedepsiti.

Cand am trecut noi pe acolo, in septembrie, incepea culesul si pe sosea treceau nenumarate camioane, incarcate pana la refuz cu comoara alba. Oprim cateva minute intr-un camp de bumbac pentru a-l vedea mai de aproape.

siruri nesfarsite de bumbac

una dintre turistele din grup

canale de irigatie, din beton, suspendate

 s-a “copt”  bumbacul

Pe unde mai oprim, nelipsitii trandafiri ne indulcesc cu catifeaua petalelor lor nerabdarea de a ajunge la Tashkent.

Un ultim loc, pe care chiar l-am savurat la propriu si la figurat, undeva pe marginea drumului in apropierea capitalei, a fost o piata de pepeni, la marginea drumului. Producatorii sunt pregatiti sa doarma acolo, langa gramezile de pepeni, pana termina vanzarea. Soiuri pe care nu le-am mai vazut pana atunci, incredibil de dulci, precum si micul dialog cu un bunic pitoresc, sunt ultima amintire uzbeka 🙂

On the Silk Road in Uzbekistan  34.  In the End, How Does Uzbekistan Look Like?!

Well, I can’t say too much. There were only two road segments for me: Bukhara-Samarkand and Samarkand-Tashkent, which are much alike. At the beginning, almost black hills like in a volcanic area, with scarce vegetation. Then, more grass, a yellowish color of the hills, and a nice purple bush I don’t identify! See the photos and convince yourselves!

It is harvest season for the cotton balls. Overloaded trucks are on their way on the road. In fact, during the Soviet occupation, Uzbecks have been forced to renounce to other crops and cultivate only cotton (irrigated), on huge surfaces. Cotton is one of the richness for which many have wanted this country!

Nearing the capital city, we stopped to an open year small market, near the road. Lots of water melons, of different varieties! It was a nice and sweet stop!