Satul care mi-a placut cel mai mult se numeste Kazaviti sau Megalo Prino. La doar 4 km de Prinos (pe soseaua principala – numit candva Kalyves si unde mai traiest maslinii urmasi ai celor plantati de fenicieni acum 3000 de ani), pe o vale inverzita si racoroasa, agatate de costele muntelui se vad casele din Kazaviti.

Chiar la intrarea in sat, ne intampina un fel de han, acum pustiu.

Dupa 1950, satul a fost aproape complet parasit, pentru a fi redescoperit in anii ’80 de catre strainii care cautau atmosfera traditional greceasca. Acestia au cumparat case darapanate pe care le-au renovat admirabil, facand din Kazaviti un sat cochet, unde la umbra platanilor batrani din centru, cele doua taverne iti ofera diverse bunatati, insotite de un paharel de raki sau de ouzo. In afara de proprietarii satelor, acum cei mai multi turisti care vin aici sunt greci.

Dupa ce am mancat niste sarmalute in foi de vita si fasole cu bob mare, la cuptor, am plecat sa exploram putin satul. Un indicator ne indruma spre Biserica 12 Apostoli.

Din pacate, ceea ce am gasit a fost o bisericuta ce parea parasita, iar nelipsitul lacat trona pe poarta. A trebuit sa ma multumesc cu o fotografie facuta printre zabrele.

Pe stradutele inguste, multe in panta, am descoprit cu incantare mici detalii care aratau grija deosebita pentru estetica si pentru respectarea traditiei locale.