Dacă în vara anului 2017 am avut surpriza să am un stârc cenușiu în “curtea mea”, anul acesta am trăit un alt moment emoționant.

In vara asta umedă și capricioasă am avut parte deseori de câte o mică furtună care aduna nori negri deasupra cabanei, întrerupea curentul pe timp nelimitat (practica asta, pe care o știu din alte vremuri continuă în zona rurală, din păcate) și lăsa în urmă cerul spălat, râzând iar în soare.

Tot așa s-a întâmplat și zilele trecute. Ploaia abia se oprise când, apropiindu-mă de fereastra bucătăriei, am văzut la poala dealului cinci ciute mari, roșcate, care se strângeau una în alta, în timp ce urechile li se roteau ca niște radare pentru a surprinde orice zgomot nedorit.

Au pornit apoi spre un molid singuratec din pășune, îndreptându-se hotărâte spre apa Arieșului…

Mai întâi, am crezut că merg să se adape deși, datorită ploilor aproape zilnice găsesc destule izvoare în pădure. Mi-am amintit cum, acum vreo 20 de ani, vedeam frecvent căprioare dimineața, devreme, coborâte la Arieș, să bea apă. Zona era mult mai liniștită, nu existau atâția câini și nici circulația pe șosea nu era așa de intensă.

Le conducea una mai mare, probabil “înțeleapta” grupului.

E acolo un mic vad și, după câteva minute le-am văzut apărând în apă, îndreptându-se în direcția mea.

Au întrat apoi, printre tufe și copaci în grădina de vis-a-vis, spre șosea. Am înțeles atunci că vor să traverseze șoseaua pentru a ajunge pe celălalt versant, ele știau de ce fiindcă, vorba aia, “iarba vecinului e mai verde”…Nu le era mai bine aici, în spatele cabanei mele?

Știam că acolo sunt oameni și multe mașini, care le vor speria. Intreprinderea lor îndrăzneață nu avea sorți de izbândă ziua, în amiaza mare! In plus, îmi era teamă să nu le atace câinii ciobănești ai vecinilor…Al meu stătea, har domnului, în casă de data asta, fiindcă nu de puține ori lătrase și el furios spre pădure, când simțea jivinele sălbatice trecând…

Repetam încet, ca pe o mantră (și ca și când ele m-ar fi putut auzi): “nu vă duceți acolo”, “nu vă duceți acolo”…Ieșisem pe terasă, și urmăream cu emoție, să văd ce se întâmplă. Mă așteptam să se întoarcă repede și, într-adevăr…

In câteva minute au făcut cale întoarsă, alergând prin apă, de data asta. Șefa s-a oprit, preț de secunde, în dreptul molidului, adulmecând aerul, apoi s-a îndreptat grăbită spre adăpostul pădurii…

Am așteptat, cu aparatul de fotografiat în mână, până când ultima s-a pierdut printre copaci…

Emoția acestei întâlniri neașteptate cu sălbăticia era încă acolo, cu mine, dar n-am putut să nu simt și regretul vinovat că noi, oamenii, restrângem mereu arealul acestor frumoase viețuitoare ale pădurii (și al altora), punându-le tot mai des și mai mult în pericol…

Pentru o clipă doar, sălbăticia a intrat în curtea mea și mi-a încălzit inima !

The Wilderness Entered Into My Yard For A Moment

If a grey heron surprised me two years ago, living practically near my yard, last week I was surprised to see five deers coming down from the hill behind my yard, and trying to cross the Arieș River.

Now, this is a real adventure, with the people and all the cars on the road…

They managed to cross the river, into a garden from the opposite side but soon, they returned and entered at the shelter of the forest…

Even if I was so glad to see them from a short distance, I meditated, afterwards, at the sad human actions, which make that their domain is every year smaller and smaller…