Pentru unii, ineditul unei tradiții budhiste precum Tak Bat sau Alms Giving Ceremony, cum o cunosc turiștii, este unul dintre principalele motive care îi atrag să vină la Luang Prabang.

Dacă locuiești, ca noi, foarte aproape de temple, devii conștient de acest fenomen încă din prima dimineață când, în zori de zi, la ora patru, tobele din curțile templelor îi cheamă pe călugări la rugăciune.

In limba lao i se mai spune și Sai Bat, iar localnicii participă în fiecare dimineață la acest ritual, perpetuat de sute de ani. Este, pentru ei, o ocazie de a câștiga “merite”, oferindu-le mâncare, mai ales sub forma orezului fiert dar și fructe, călugărilor care, îmbrăcați în robele lor portocalii și desculți, trec într-un șir lung prin fața oamenilor, așezați pe scăunele mici sau îngenunchiați, care îi așteaptă.

Călugării îi slujesc pe zei și a le oferi lor mâncare înseamnă a le-o oferi chiar zeilor înșiși, adunând fapte bune pentru viața de apoi. Mâncarea primită este oferită ca ofrandă lui Budha și celorlalți zei, iar oamenii primesc, cu această ocazie și binecuvântările călugărilor. De sute de ani, existența lor a depins de aceste ofrande zilnice.

Obiceiul, încărcat de semnificații religioase, a fost însă alterat, în mare parte, de implicarea turiștilor, cu largul concurs al unor localnici care au mai găsit o modalitate de a câștiga un bănuț. Astfel, ei vând orez turiștilor și le asigură un scăunel pe care să stea și să îi imite, atunci când trec călugării.

Am ezitat mult înainte de a scrie aceste rânduri (atât de diferite de cele scrise de alți turiști, care spun că au plans, că  au fost foarte emoționați, când eu i-am văzut doar atenți la obiectivul celor cere le făceau fotografii) dar ai un sentiment straniu să vezi, laolaltă, pe localnicii care fac acest lucru de o viață, cu evlavie și pătrunși de importanța gestului pentru propria lor viață și pe turista americană aferată, care îi explică băiețelului său de 5-6 ani, care stă lângă ea, ce trebuie să facă, dirijindu-și în același timp soțul, în munca sa de fotograf al familiei, care trebuie să imortalizeze momentele! Este clar o lipsă acută de legătură între cel care simte și cel care doar face…pentru poza din albumul de familie. Poate aprecierea mea vi se va părea prea dură, poate nu sunt toți așa dar eu asta am văzut și am și eu dreptul la o părere.

Săracii călugări s-au obișnuit cu turiștii nerăbdători, care le aruncă în ochi lumina blițurilor sau se apropie atât de mult încât le stânjenesc înaintarea. Ceva din sacralitatea momentului s-a pierdut definitiv în aceste condiții. Recunosc că am stat și eu prin preajma lor, altfel nu aș fi avut aceste fotografii dar m-am ținut mai departe, folosind zoom-ul din dotare și am fost jenată de câte ori am apăsat pe declanșator. Mi se părea ceva prea intim, ceva care ar fi trebuit să se desfășoare doar între ei și localnici, fără ca noi, occidentalii care nu înțelegem prea mare lucru și care privim ca la spectacol, să îi stânjenim.

Pe panouri în oraș și la hoteluri și pensiuni sunt afișate regulile de comportament dacă dorești să participi la acest eveniment. Ele nu sunt însă întotdeauna urmate. Este și acesta un motiv pentru care autoritățile discută, de ceva vreme, despre suspendarea desfășurării Tak Batului deja prea golit de conținutul său real.

Marșul călugărilor începe dimineața, la 5.30 vara sau după 6 ca și în ziua în care am fost prezentă acolo. La început e liniște. In fața templelor care se înșiră pe strada de lângă pensiunea noastră, scăunele mici așteaptă pe cei care se vor așeza acolo, să împartă orezul în fiecare vas care se întinde spre ei. El se află în coșulețe rotunde, tradiționale.

Apoi, oamenii își ocupă locurile. În așteptare, vorbesc între ei, chiar și glumesc sau îi scrutează pe turiștii care trec prin fața lor. Trebuie să spun că în această parte a orașului nu au fost prea mulți, nu atât de mulți cât mă așteptam. Se lasă fotografiați dar nu cu plăcere și asta se citește pe fața lor, uneori. In fața grupurilor – nu întotdeauna civilizate – de turiști, atât ei cât și călugării sunt însă fără apărare.

Templul Sensoukharam

Plutește așteptarea în aer. A ceva emoționant, ce se  va întâmpla în curând. Văd un călugăr în curtea templului apoi, până mă dumiresc, un grup s-a și oprit în fața femeilor și nici nu-mi dau seama când și de unde a apărut. E încă destul de întuneric.

Eram uimită fiindcă, nu știu de ce, am crezut că va fi un șir luuuung și neîntrerupt de călugări, că poate ei vor pleca dintr-un punct anume, cu toții dar, de fapt, au trecut pâlcuri-pâlcuri, cu pauze între ele. Cei care aparțineau de templele din jur au intrat imediat în curțile acestora. Apoi am așteptat o vreme, fiindcă oamenii nu s-au ridicat de pe scăunele, semn că mai veneau și alții. Incet-încet începea să se lumineze și locurile căpătau contur. Aerul straniu și cumva magic, se risipea.

Curând urmează un alt grup de călugări. Intotdeauna îi conduce cel mai în vârstă, cel mai tânăr încheind șirul.

Conform regulilor, femeile nu au voie să îi atingă pe călugări și nici să ridice ochii spre ei.

Urmează alții și alții, la intervale de timp. In liniște, trec prin fața oamenilor care, cu o știință anume, fac în așa fel încât să împartă orezul la toți cei care trec prin fața lor.

După ce călugării au trecut și unii au intrat în curtea templelor învecinate, unele femei i-au urmat pentru a le cere bnecuvântarea. Ce m-a uimit a fost faptul că făceau acest lucru și cu novicii, niște copii de fapt, de vreo 14-15 ani, ceea ce reflectă respectul profund față de ceea ce reprezintă ei!

Ofranda primită este împărțită mai întâi cu Budha, apoi mânăncă și călugării.

femei, primind binecuvântarea unui călugăr, în curtea templului

împărțind ofranda cu Budha

mitologicul qilin (întâlnit la multe culturi din Sud-Estul Asiei) a primit și el ofranda de orez

după ritual

 

Alms Giving Ceremony, A Staple of Luang Prabang

Tak Bat or Alms Giving Ceremony attracts a lot of tourists in Luang Prabang. Started hundreds of years ago it means a daily offering of food to the numerous monks living in the temples from this Laotian town. It is mainly rice but also fruits.

 Giving food to the monks, who are serving Gods, means to gain merits for your after life. The spiritual dimension of this ceremony is profound. Unfortunately, the tourists, eager to take their photos and not understanding what they see (most of them), spoil the atmosphere and the meaning of this ancestral event. Of course, I was one of them too but I tried to stay at a safe distance, not to impede with anything but I still didn’t felt well to mingle in this spiritual ritual, so personal and full of meaning for the locals. We should be much more careful not to spoil this kind of traditions.