Odată plecați din Areopoli, intrăm în plin ținut Mani și peisajul se schimbă complet. Pe măsură ce panglica șoselei se desfășoară sub roți, povârnișurile devin mai aspre și apa mării mai albastră. Inălțimea munților crește și pe țărm se înghesuie golfurile, dantelându-l cu spuma valurilor. Vegetația se retrage tot mai mult pe malul mării. In sate, măslinii mai dăinuie încă, în timp ce în afara lor vedem doar galbenul ierburilor uscate.

acesta este Mani

Apar turnurile de piatră, părăsite, ale manioților. De obicei, ele se află mai sus, iar satele noi au fost construite mai jos, mai aproape de mare. Unii au folosit modelul locuințelor-turn pentru a construi pensiuni, prin care încearcă să vitalizeze economia ținutului.

Ne aflăm în continuare în Laconia dar nu cea a orașelor-state bizantine, precum Mystras sau a castelelor medievale, precum Monemvasia, ci o Laconie aspră, dominată de Muntele Taygetos, cel mai înalt din Peloponez (2407 m), numit de bizantini Pentadaktylos, adică “cinci degete”. Numele vine de la Taygete, fiica lui Atlas. Peisajul mă ajută să înțeleg mai bine etimologia cuvântului “laconic”, adică “a vorbi concis”…

Mezapos este o așezare tradițională care abia numără 30 de locuitori. Se află la 1800 m de șosea și, coborând spre port, poți vedea, în zare, Tigaia, o peninsulă stâncoasă care își ia numele de la forma sa. Atrag atenția bisericuțele mici, din piatră, caracteristice pentru Mani.

spre Mezapos

Tigaia

Micul port are ape verzi pe care se leagănă bărcuțele de pescuit. Un Bocca del Infierno în miniatură ne asurzește.

micul port Mezapos

Inainte de a poposi la Gerolimenas, ne abatem din nou de la șosea pentru a arunca o privire la bisericile din Stavri și Koita. Vă poate înșela aici indicatorul spre Tsitsiris Castle, care este, de fapt, un hotel. Câteva case îngrijite, în rest câmp și mare, cu plante “misterioase” care cresc pe marginea drumului, părând a fi poposit aici de pe altă planetă.

Stavri

Koita

La Gerolimenas am făcut popas, preț de o baie și de mâncat o prăjitură la cafea (6 euro), adică cam o oră. Satul a fost construit lângă antica Ippola, pe malul unui golf natural, spre care se coboară în zig-zag. În secolul al 19-lea, aici era un port important, unde ancorau vasele venite din nordul Africii și din Orientul Mijlociu. Azi, e un loc de viligiatură, cam adormit, unde și turiștii pot visa frumos pe mal sau pe terasa unui mic hotel, aruncând câte un ochi leneș spre culorile minunate ale mării.

golful în care se ascunde Gerolimenas

pe plajă

Nu după multă vreme de când am părăsit Gerolimenas, ne apare brusc în față o tablă ce ne duce cu gândul spre Vestul sălbatic: ultima stație de benzină! Cu cât de puține mașini am întâlnit până acum, n-aș vrea să-mi închipui cum e să rămâi în “pana prostului” pe acolo…

Amatorii de soare și baie găsesc aici nenumărate locuri unde se pot opri. Drumul se joacă de-a v-ați ascunselea cu marea, când mai aproape, când mai departe și parcă te dor deja ochii de atâta soare.

vestigiile unei bisericuțe în satul Alika

Zece km mai la sud de Gerolimenas, drumul urcă în câteva serpentine la Vathia, unul dintre cele mai fotografiate locuri din Mani. Până nu demult un loc fantomatic, părăsit, în ultimii ani Vathia a început să se trezească grație unor proiecte de finanțare ale Organizației Naționale de Turism pentru reabilitarea unor locuințe-turnuri și transformarea lor în hoteluri. Deocamdată însă demersurile nu prea au avut succesul scontat și așezarea a devenit din nou una fantomă. Vathia este tranzitată de mașini, din care turiștii coboară câteva minute pentru a face fotografii, apoi pornesc mai departe. Și e păcat. Locul a fost comparat cu un mini-Manhattan sau cu satul San Gimignano din Toscana.

în vârful unui deal conic, Vathia

așezarea-fantomă Vathia

câteva clădiri reconstruite

iată ce numesc un chip “mischievous”, adică rău; m-a fixat puțin cu ochii ăia galbeni, apoi a dispărut ca prin farmec

După 3-4 km drumul se împarte în trei. Noi o luăm mai întâi pe cel care coboară mai la sud, la Capul Tenaro. Tenaro, Tainaron sau Matapan, toate indică același cel mai sudic punct al Greciei continentale și al Europei.

Capul Matapan/Tainaron/Tainaro

Dezolant de pustiu acum, aici exista odinioară un oraș roman. Ruinele Bisericii Asomati, despre care se presupune că ar fi fost ridicată pe locul unui templu închinat lui Poseidon, stau mărturie pentru acest lucru. Mitologia greacă fixează aici locul intrării în împărăția lui Hades, zeul morții.

Câteva case, o cafenea și o parcare este tot ceea ce vă așteaptă la Tainaron. Ar fi câteva lucruri de vizitat aici, pentru care poți aloca măcar două ore. Nu le-am avut și mărturisesc că nici soarele arzător, nici poveștile despre șerpii care s-ar plimba în număr respectabil printre ierburile uscate, nu m-au îndemnat prea tare…Am preferat să absorb liniștea de început de lume și să mă las înconjurată de vântul nu tocmai blând, pentru a păstra în amintire unul dintre locurile deosebite pe care le-am vizitat în ultimii ani. Poate dacă zăbovești mai mult pe acolo, amintirile devin altfel dar eu așa vreau să-mi amintesc Capul Tainaron: (aproape) pustiu, cu miros puternic de mare și cu vântul foșnind iarba în culori de toamnă.

la Cap Tainaron

Ne-am întors apoi la celălalt drum, care avea să ne conducă spre alt loc de vis, Porto Kagyo, al cărui nume reprezintă traducerea, din italiană, a denumirii de Portul Rațelor. Acestea își găseau în număr mare adăpost aici și erau prinse în năvoade întinse între doi pari, pentru a fi apoi sărate și păstrate pentru consum. Acum numărul lor s-a împuținat.

în drum spre Porto Kagyo

Portul, ascuns privirii de sus de la șosea, a adăpostit distrugătoarele britanice în timpul celui de-al doilea război mondial dar și vase rusești care luptau împotriva flotei turcești mai devreme în istorie.

Vara un loc foarte căutat, în septembrie e puțină lume la Porto Kagyo, considerat un loc plăcut pentru a baie bună și un prânz, la vremea amiezii. Luăm și noi unul, mai târziu, pe la ora trei, la Taverna Akrotiri.

Porto Kagyo

plecăm spre Mani de Est

Cei care vizitează doar Mani de Vest, mai popular, se întorc de aici la Areopoli. Noi ne continuăm drumul spre Lagia, pentru a vedea – măcar parțial – și Mani de Est. Planul inițial era de a ne întoarce pe aici până la Mavrouvouni dar am renunțat, din lipsă de timp, și, înainte cu puțin de a ajunge la Kotronas, ne-am îndreptat spre Areopoli, încheind circuitul zilei.

aș zice că de aici, de la acest indicator, am intrat în Mani de Est

E păcat că turiștii nedreptățesc această parte din Mani, care nu e mai puțin frumoasă decât cealaltă. Nu facem nici noi excepție, fiindcă nu ne-am mai oprit să cercetăm locurile, am înregistrat doar câteva imagini care să ne amintească țărmul de est. Absența turiștilor se vede însă în mai mica dezvoltare a așezărilor prin care trecem.

intrarea în Lagia

biserica din Lagia

Arga

Soarele merge deja spre asfințit și umbrele sunt mai lungi. Oprim scurt într-o curbă a drumului, înainte de Piryaros, pentru a fotografia o mică bisericuță bizantină. E încuiată și nu știu dacă o poate vizita cineva. De regulă, la aceste biserici trebuie să îl cauți pe deținătorul cheii, care te va însoți. Acesta ar fi un proiect pentru zile mai multe de ședere în Mani, care i-ar prilejui curiosului (și celui cu adevărat interesat) ocazia de a vedea fresce bizantine, mai mult sau mai puțin bine păstrate.

Acum ne grăbim cu adevărat, pentru a ieși din Mani înainte de a se întuneca. Undeva, în zare, pe linia coastei, speram să zăresc măcar la distanță golful în care se află Mavrouvouni dar până acolo mai era mult. Incă o poză și încă una, chiar dacă în stânga soarele îmi intra în ochi și pozele capătau o culoare albăstrie, nefirească. Imi era greu să renunț a aduna comori de neuitare pentru acest peisaj ciudat, sălbatic uneori, pustiu, măcinat de soarele și vântul de la capătul continentului, care este Mani, miezul uneia dintre cele mai frumoase zile petrecute în Peloponez!

Kokkala

Around Peloponesse 22. Taking a Drive in Mani

A long day, driving in Western and Eastern Mani. We admired many locations, small coves and large beaches, high, barren mountains and red earth. Few cars have been on the road and we even saw a “point of no return”, a table indicating the last petrol station. Fanthom settlements and archeological sites, which reminded us about other people who have lived here. Stops like those in Mazapos, Stavri, Gerolimenas, Vatheia, Tainaron Cape or Porto Kagyo offered us a glimpse into the history and natural beauty of those places. It was the most rewarding day for me, in Peloponesse!