Pentru că în ultimele zile mulţi din blogosferă şi de pe forum discută despre faptul că s-a dat liber la Serbia “doar cu buletinu’ “, ieri după-amiază m-am gândit şi eu să mergem la Novi Sad. Azi dimineaţă, la 7, am plecat. Ajungem la punctul de trecere a frontierei de la Jimbolia cam în 45 de minute.
N-am mai ieşit pe aici din ţară până azi dar câtă deosebire între clădirea nouă, care pare dată în folosinţă de curând şi amintirea mea de copil, despre cum debuta o vizită în Jimbolia, acum mulţi ani (mă tem că s-ar putea să fie mai mulţi decât au majoritatea cititorilor mei)! Copil fiind, veneam uneori cu mama, să vizităm nişte rude care au locuit vremelnic aici. Când trenul oprea în gară şi toată lumea cobora, se înşirau câte unul în rând şi treceau, ca printr-o strungă de oi, prin faţa unui soldat (sau să fi fost subofiţer? nu ştiu, dar eu îi studiam fascinată nasturii de la uniformă, aceia aproape semisferici, care aveau pe ei stema Republicii Populare România, pentru cine ştie) şi îi arătau o cărticică mică şi gri, care se numea “buletin”. Când ajungeam şi noi în dreptul său, întrebările veneau monotone, mereu aceleaşi: “De ce aţi venit în Jimbolia?”, “La cine mergeţi?”, “Cât staţi?”. Does it ring a bell, Imperator, că tot ne povesteai despre Coreea de Nord lucrurile acelea incredibile dar adevărate? Poate ar trebui să ne mai amintim din când în când, unii dintre noi (şi să povestim şi celor mai tineri, care nu au trăit acele timpuri), cam cum a fost şi pe la noi, în diferite perioade, cea despre care vă spun fiind dinaintea ştiţi voi cui. Ceva amintiri despre cum călătoream atunci, voi scrie în alt post, la rubrica “despre mine”.
