Belem este o prescurtare portugheza a cuvantului “Bethlehem” si are legatura cu biserica inchinata Sf. Maria de Belem, apartinand manastirii Sf. Jeronim sau Mosteiro dos Jeronimos, care, impreuna cu Padrao dos Descobrimentos (Monumentul descoperirilor), Torre de Belem (Turnul Belem), Jardim Tropical, Palatul Ajuda si o multime de muzee, fac din acest cartier un loc caruia trebuie sa ii acorzi cel putin o zi in trecerea ta prin Lisabona. Pana in 1885, Belemul a fost un sat independent. Aceasta parte a orasului de azi a suferit cel mai putin in timpul marelui si dezastruosului cutremur din 1755, de aceea aici se gasesc cladirile cele mai vechi din Lisabona.
In Belem ajungi luand tramvaiul nr. 15 din Praca do Commercio si mergand cu el 15 statii, pana la statia Jeronimo. De altfel, vei vedea manastirea pe geam, asa ca vei sti unde sa cobori. Si fiindca tot suntem aici, hai sa o vedem! Timpul nostru e dramuit, asa ca lasam manastirea propriu-zisa si Muzeul de Arheologie, adapostit intr-una din aripi, pentru o alta vizita si, dupa ce facem o multime de poze in exterior, intram in biserica manastirii (intrare gratuita), pentru a vedea ce ne ofera.
Constructia a inceput in timpul domniei lui Dom Manuel I, la inceputul sec. al XVI-lea si a durat aproape un secol. De aceea vedem azi o imbinare de stiluri, in care predomina insa minunatul stil manuelin, o tranzitie intre gotic si renastere, in Portugalia. Intreaga manastire mi s-a parut o dantelarie alba, spumoasa, in care au incremenit visele constructorilor.
Portalul de sud al manastirii este impresionant. Are o inaltime de 32 m si o latime de 12 m si este ornamentat cu mici statui ale celor 12 apostoli, cu scene din viata Sf. Jeronim, iar deasupra, pe un piedestal, se afla Madona din Belem. Cred ca aceasta este partea cea mai fotografiata a manastirii.
Din pacate nu mai putem zabovi aici, daca vrem sa vedem si altceva, asa ca traversam frumosul parc din Praca do Imperrio, cu Fonte Luminosa, o fantana cu joc de ape, care alcatuieste 70 de desene si seara este frumos iluminata si o luam de-a lungul Tagusului, spre celalalt monument care atrage aici turistii – Monumentul Descoperirilor. Dar despre el, in postarea de maine.
2008 a fost anul in care am ajuns in Portugalia, pentru un sejur la Lisabona. Asteptam de multi ani aceasta intalnire si nu m-a dezamagit deloc. Asa se face ca, in timp ce unii stau in jurul pomului de Craciun si isi desfac pachetele cu cadouri, noi am stat pe malul Atlanticului, in tricou cu maneca scurta.
Chiar in ziua de Craciun, in Lisabona fiind totul inchis datorita sarbatorii, am luat trenul de la Cais do Sodre (care circula din 20 in 20 de minute) si am plecat la Cascais. Linia a fost electrificata inca din 1926. Biletul costa 1.70 euro si drumul dureaza cca. jumatate de ora. Vagonul in care suntem e gol, doar un barbat urca in ultimul moment si se aseaza chiar in fata mea. Incerc sa-l intreb ceva in engleza, desi stiu ca portughezii o vorbesc mai putin. Omul insa ne auzise vorbind si imi raspunde in…romana! Era un maramuresean, cu accent portughez, dobandit dupa 9 ani de trait acolo. Vorbim de una, de alta, el bucuros, dorind sa afle ce mai e nou “pe acasa”. Coboara inaintea noastra. La inceput, calea ferata urmeaza cursul Tagusului pana cand, in cele din urma, se vede oceanul!
Odinioara sat de pescari, Cascais a devenit cu incetul a statiune indragita de locuitorii Lisabonei pentru atmosfera ei relaxata. Turistii gasesc aici cafenele, baruri si restaurante, magazine cu suveniruri. De la gara, o luam si noi, la intamplare, pe stradute inguste, indreptandu-ne spre ocean. Absolut din intamplare dam peste o casa care ne surprinde! Aici, in casa unui prieten, si la Lisabona si-a scris Mircea Eliade “Jurnalul portughez (1941-1946) “, pe cand lucra la Ambasada Romaniei in Portugalia.
Stam putin pe malul oceanului, distrandu-ne cu multimea de pescarusi. Aceasta plaja nu este, de fapt, pentru baie ci pentru barcile pescaresti dar Cascais are si alte plaje. De pe faleza, se deschide
Continuam pe langa farul Santa Maria, construit in 1868 si inca activ si apoi pe aleea care ne duce, paralel cu oceanul, spre Boca do Inferno. Destul de multi turisti se indreapta spre acest punct, profitand de ziua frumoasa si insorita.
Pentru a avea Lisabona la picioare, la propriu, am urcat la Castelul Sf. Gheorghe sau Castelo de Sao Jorge. Construita cu rol de aparare, fortificatia mai pastreaza foarte putin din partea sa cea mai veche, din secolul al VI-lea. Ea a fost stapanita, pe rand, de romani, vizigoti si mauri, pana in anul 1147, cand regele Alfonso Henriques a cucerit-o si a dedicat-o Sf. Gheorghe. Marele cutremur care a lovit Lisabona in 1755, i-a provocat distrugeri masive.
Pentru ca am ajuns in capitala Portugaliei aproape de miezul noptii, fortareata frumos iluminata a fost prima cladire care mi-a atras atentia in taxiul care ne ducea la hotel. Ne-am cazat foarte aproape de Pta. Rossio, asa ca, a doua zi dimineata, iesiti la plimbare am vazut imediat castelul si am hotarat sa urcam pana la el.
Drumul, in serpentine, urca mai intai prin locuri in care cenusa vulcanica s-a transformat intr-un sol foarte fertil, ceea ce permite locuitorilor celor cateva sate prin care trecem, sa obtina mai multe productii de legume pe an. Este o zona vestita pentru abundenta de legume si fructe si pentru viile sale.
O prima priveliste mai edificatoare a varfului Etnei, aflat inca la distanta:
Elicoptere ale armatei supravegheaza in permanenta craterele, Etna avand cateva, nu doar unul. De erupt, poate erupe prin oricare. Ultima eruptie mare a avut loc in 2006. De obicei, nu face victime. Oamenii se intorc si recladesc, pe acelasi loc.Ceva mai sus, avem primul exemplu de ceea ce este in stare vulcanul: doua case de vacanta, foarte apropiate, una distrusa de eruptie, cealalta intacta.
La Pozzalo ne-am urcam într-unul din cele 4 autocare care ii asteptau pe turistii veniti din Malta. Repartizarea ne-a fost anuntata de pe vas, in functie de limba pentru care am optat (engleza). Ghida noastra a fost Barbara si sofer – cum altfel in Sicilia? – Pepe Corleone!Dupa ce am luat micul dejun aproape de plaja din Pozzalo, am plecat spre Taormina, primul nostru obiectiv, unde urma sa stam doua ore şi jumatate. Stiu, stiu – Numai atat? o sa va intrebati. Da, si noua ne-a parut rau, mai ales dupa ce am vazut ce am vazut. Una e sa vezi acasa, pe internet si alta sa fii acolo si sa simti atmosfera locului! Dar asta este dezavantajul excursiilor “impachetate”, adica in grup! (nu am nimic impotriva lor; pentru multi este o solutie ideala, comoda, dar noi vrem sa fim independenti, sa facem si sa vedem ce vrem noi, nu ce scrie in program; uneori insa alegerea este intre a merge “impachetat” sau a nu merge deloc si atunci…) Daca eram de capul nostru, stateam cat vroiam dar…plateam! Caci Taormina este un oras scump. Hotelurile si restaurantele practica preturi teribil de mari, mai ales pentru buzunare romanesti dar asta nu inseamna ca nu poti manca la o osteria-pizzeria ceva mai ieftin, sau sa profiti de oferta micilor magazine de langă Gradina Publica, care iti fac sandwich-uri cu marfa expusa: branza si sunca, la 1-2 euro. Se pare ca in lunile martie, aprilie si mai, in extrasezon, preturile sunt mai mici.
Wikipedia ne spune ca Taormina a fost colonie greceasca din anul 400 i.e.n. In al doilea razboi punic, a fost cucerita de romani, in 212 e.n. Acum, ea este cea mai importanta statiune din Sicilia si constituie obiectiv turistic inca din sec. al XIX-lea.
Aflata la 200 m altitudine, se catara pe pantele muntelui Tauro, deasupra golfului Spisone, care adaposteste asa-numita “mare a Taorminei”. De fapt, este vorba despre Marea Ionica. Un funicular ne-ar putea duce pana la plaja, daca am avea timp.
Ajunsi la Taormina, autocarul ramane intr-una dintre cele doua parcari mari, situate aproximativ “sub”
Fata de timpul scurt pe care il avem la dispozitie, planul “de bataie” nu e greu de facut. Hotaram sa vedem Teatrul grec, Gradina Publica si sa ne plimbam pe Corso Umbertto. Ca de obicei, mi-am facut lectia acasa, pe internet si cu ghidurile aferente.
Mergem mai intai la Teatrul Grec. Constructia initiala, a grecilor, data din sec. al III-lea i.e.n. Varianta care se vede astazi este de fapt o reconstructie (in ruine acum) a teatrului de catre romani , executata in sec. al II-lea e.n. El are un diametru de 109 m, ceea ce il face al doilea ca marime din Sicilia.
Ne intoarcem pe o straduta cu multe magazine de suveniruri, spre Corso Umbertto. Vitrinele sunt pline de ceramica locala si, fiind mare amatoare, nu am putut sa nu fotografiez.
Acel omulet cu trei picioare este Trinakria, simbolul Siciliei. In sec. VII-VIII i.e.n. grecii au descoperit o noua insula, care avea trei promontorii si de aceea au numit-o Trinakria, adica “taramul cu trei picioare”. Simbolul reprezinta acest taram dar mai are si Capul Medusei, personaj mitologic grecesc, cu serpi in loc de par si 3 spice de grau, aluzie la faptul ca, in timpul romanilor, Sicilia era “granarul Italiei”.
Parcurgem o parte din Corso Umberto, uitandu-ne in graba la magazinele de anticariat, care si-au scos comorile in strada.
Repede inapoi, pe corso-ul aglomerat, spre autobuz si autocar. Cu coada ochiului vad, in dreapta si in stanga, stradute atragatoare…Dar timpul ne preseaza. Mai avem timp sa mancam cate o felie de pizza si sa bem, impreuna, o bere – 7 euro. Plecam spre Etna!
- zburand pana la Catania si de acolo cu autobuzul sau o masina inchiriata;
- cu ferry, prin Messina; de acolo, pe A18, 30 de minute de condus;
- cu trenul, Taormina aflandu-se intre Catania si Messina; linia este deservita si de Roma.
Some Hours in Taormina
While in Malta, I took a trip by catamaran, to Sicily. Among others objectives, we also visited Taormina, an enchanting little town.
Acum 5 ani, prima mea întalnire cu Grecia s-a petrecut – unde altundeva – decat la Paralia Katerini! Nu vă grăbiţi să zambiţi (pe sub mustată, dacă aveţi), considerand că locaţia este aproape romanească, datorită numărului mare de compatrioţi care îşi petrec zile de vacanţă acolo! Am ales această locaţie pentru că oferta agenţiei de turism era bună şi pentru că am privit-o nu ca pe un loc în care să zăcem la soare sau să ne bălăcim, ci ca un punct de plecare pentru a vedea obiective care, de acolo, sunt mai la îndemană.
Cazarea am avut-o la un hotel mic şi cochet, chiar pe plajă, Hotel Zephyros. Chiar lângă el era o agenţie de turism de unde ne-am cumpărat toate excursiile. Lucra acolo o tanără din Republica Moldova, foarte amabilă, care a şi observat, mirată: “Dar dumneavoastră nu faceţi deloc plajă? Că în fiecare zi plecaţi!” Probabil avea mai rar asemenea turişti. Când i-am explicat cum stă treaba, a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca, în chiar ultima zi a sejurului, să ne găsească un grup de slovaci la care să ne alipească, pentru că – de două ori! – grupul de romani nu s-a format! Aş fi fost tare dezamăgită dacă n-am fi putut merge. Care era destinaţia atât de evitată? Croaziera la Muntele Athos!
Văzusem un documentar la TV, nu cu multă vreme înainte, am căutat imediat pe internet şi am rămas cu gura căscată cand am văzut ce frumos e! Acum, probabil că unii consideră că nu este suficient să vezi mănăstirile doar de la bordul vasului de croazieră. De ce le poţi vedea doar aşa? Este nevoie de o aprobare specială pentru a le vizita şi acest lucru este valabil doar pentru bărbaţi. Femeile – deh, mai “spurcate” – nu sunt primite acolo pentru a nu încetini ascensiunea călugărilor spre iluminare. Atunci, ce altă alternativă mai bună ar fi decat să vezi totuşi cate ceva (şi doar există zoom, nu?) şi să poţi aprecia liniştea, izolarea şi măreţia locului?
Ne-am îmbarcat în portul Ormos Panaghia. Vi-am spus că era prima călătorie în Grecia şi nu mă mai săturam de culorile şi limpezimea mării. Eram pe vasul de croazieră peste 300 de turişti, de toate naţionalităţile, un adevărat Turn Babel.
Peninsula care adăposteşte mănăstirile (intrate în patrimoniul UNESCO), are 50 km lungime şi între 8-10 km lăţime. Suprafaţa ei este de 350 km pătraţi, iar cel mai înalt varf al muntoasei peninsule măsoară 2033 m. Mănăstirile sunt dispuse pe ambele părţi ale peninsulei dar noi am navigat doar de-a lungul coastei de vest. Nu toate mănăstirile sunt vizibile de pe apă.
Prima dată, varful Muntelui Athos s-a văzut în depărtare, filtrat de aburii dimineţii. Apoi, ne-am apropiat şi am văzut de aproape pereţii abrupţi, prăvălindu-se în mare. Mai erau şi alte tipuri de vase în zonă, toate cu aceeaşi ţintă: mănăstirile, văzute măcar de la cel mult jumătate de km distanţă, pentru că atat au voie să se apropie. Guvernul grec are grijă ca tot ceea ce priveşte Muntele Athos, să fie respectat cu stricteţe!
Ghizii şi ghidele ne “recitau” explicaţiile în 6 limbi, de pe puntea de comandă. Dacă, prea atent să prinzi unghiul potrivit pentru o fotografie, scăpai ceva, puteai prinde, eventual, în altă limbă. Fotografi erau destui pe punte, aşa că era dificil să pozezi fără a prinde în obiectiv un cap, un cot sau mai ştiu eu ce. Şi mănăstirile au început să se perinde rand pe rand prin faţa ochilor noştri, însoţite de “incantaţiile” melodioase în italiană sau mai harşaite, mai aspre, în poloneză, de exemplu.
Agios Pavlos sau Mănăstirea Sf. Pavel, unde sunt şi caţiva călugări romani, apare prima dată în documente în anul 972. După căderea Bizanţului, ea a fost susţinută financiar de capetele încoronate ale Europei de Sud-Est.
Urmează apoi Mănăstirea Ossiou Gregoriou sau Venerabilul Grigorie:
Portul Daphni este principalul port al peninsulei, care deserveşte toate mănăstirile.
Mănăstirea Simonas Patras, fondată în sec. al XIII-lea, de către Sf. Simion, face o impresie puternică prin aşezarea sa, la 330 m deasupra nivelului mării, pe un singur bloc compact de piatră şi prin cele 7 etaje ale sale. Nu am fost la Potala dar mi-a amintit de ea, aşa cum o ştiu din filme documentare. Simonas Patras are şi un port propriu.
Xiropotamou este o mănăstire din secolul al X-lea care, ca şi altele, adăposteşte numeroase manuscrise şi cărţi. Există şi aici un port. Mănăstirea se află mai departe de ţărm.
Cea mai mare mănăstire din întreg complexul este Ag. Panteleimonos, fondată în secolul al XI-lea de Biserica din Kiev, ceea ce se observă imediat din elementele de arhitectură bisericească rusă.
Dovhiariou sau Dochiariu, construită între 1030-1032, este dedicată Sf. Arhangheli Mihai şi Gavrilă. Capela sa catolică a fost construită cu sprijinul financiar al domnitorului Ion Lăpuşneanu.
Ne apropiem de Ouranoupolis, unde facem un popas de 2 ore. Parcă simt şi acum sub tălpi nisipul său fierbinte. Hoinărim puţin prin micuţa aşezare. E plin de flori peste tot, iar terasele trandăvesc la soare, în căldura amiezii, în aşteptare de clienţi. Mergem şi noi să ne îmbarcăm pentru a ne întoarce la Paralia Katerini.
A Cruise to Mt. Athos (Greece)
The only way to see some of the churches on the saint mountain of Athos is to take a cruise along the shore of the peninsula. It was an interesting experience.
Toate bisericile ortodoxe din Ohrid, pe care le vom vizita, au o construcţie asemănătoare, materialul folosit fiind cărămida roşie. Se plăteşte o taxă de intrare cam de 100 denari/persoană, mai mare pentru străini şi fotografiatul nu este permis. Tacit, se mai închid ochii.
Ne începem ziua vizitând Biserica Sf.Bogorodica Perivlepta (Sf. Clement), care se află la câteva sute de metri de locul nostru de cazare. Anul construcţiei este 1295, fiind una dintre cele mai vechi biserici din Ohrid , cu fresce dintre cele mai frumoase. Ca şi în cazul altor biserici, în timpul stăpânirii otomane şi aceasta a fost transformată în moschee. Se ştie că aici a fost centrul Arhiepiscopiei de Ohrid, care adăpostea şi o bibliotecă vastă cu valoroase manuscrise pe papirus, din sec. XI-XII. Pe la mijlocul sec. al XIX-lea aceasta a ars complet.
Frescele, aparţinând perioadei bizantine numită Renaşterea Paleologilor, sunt valoroase nu doar pentru macedonieni, ci pentru tot S-E Europei.
Ne continuăm drumul spre piaţa centrală a oraşului vechi, unde se află Catedrala Sf. Sofia. Unii afirmă că a fost construită în timpul primului imperiu bulgar. Se presupune că avea rol de catedrală chiar şi în sec. al X-lea, sub domnia ţarului Samuil. Cercetătorii afirmă că această biserică reprezintă punctul maxim atins de cultura macedoneană în sec. al XIV-lea. Turcii au “spălat” frescele, părţi din iconostas au fost folosite pentru a construi o scară interioară şi construcţiei i s-a adăugat un minaret. Aceeaşi situaţie o întâlnim şi în istorica catedrală Sf. Sofia din Istanbul.
Intensele lucrări de restaurare, din deceniul al 6-lea al secolului trecut, au redat o parte din măreţia bisericii şi strălucirea frescelor, biserica aflându-se sub patronajul Patriarhiei din Constantinopol, care a dorit să conserve aceste valoroase dovezi de artă bizantină.
În apropierea catedralei se află câteva clădiri vechi, în stil macedonean tradițional, frumos renovate şi terase îmbietoare, unele cu privelişte spre lac.
Următoarea biserică, construită pe un pinten de deal, Sf. Ivan Kaneo (Sf. Ioan Teologul-Kaneo), oferă o privelişte minunată asupra lacului. Nu se ştie exact data construcţiei dar un document sugerează că aceasta ar putea fi anul 1447.
Sub mănăstire se află o mică plajă, cu o terasă. Aici acostează bărcile-taxi care te pot duce până încentrul oraşului.
Noi ne continuăm însă drumul, urcând puţin printr-o pădure de pini şi chiparoşi până la Plaosnik, unde un mare şantier arheologic scoate la iveală noi şi noi comori. O clădire sacră creştină exista aici din sec. al V-lea. Mai târziu, mănăstirea Sf. Clement, numită Sf. Pantelimon, a fost locul unde fiinţase un mare spital pentru tratarea celor suferinzi. Excavaţiile au scos la lumină ruinele mai multor clădiri şi continuă să o facă. Mormântul Sf. Clement se află lângă vechea bisericuţă. Din păcate, accesul nu este permis decât într-o zonă restrânsă, fiind vorba despre un şantier în lucru. Biserica nouă, reconstruită aici, în acelaşi stil, este de dată recentă dar respectă cu mare stricteţe regulile arhitecturii bizantine. Biserica a fost sfinţită în 2002 şi redă toată splendoarea vechii şcoli slavone care a fiinţat aici. Intrarea este gratuită.
Ceea ce este interesant de văzut în acest loc este mozaicul descoperit în 1999, care reprezintă părţi din podeaua baptiseriului vechii bazilici, având ca motiv principal crucile încârligate, svastica. Mosaicul datează din sec. VI-IX. Wikipedia ne explică că svastica, devenită tabu în cultura vestică datorită utilizării ei ca simbol al nazismului, era utilizată din timpuri străvechi. Cuvântul sanscrit swastika însemna un semn făcut pe cineva sau ceva, pentru a aduce noroc. In India modernă este încă folosită ca element decorativ. De asemenea este preluată de hinduism, budism şi jainism.
De la Plaosnik, pe străzi cu case frumoase, pline de flori, ne îndreptăm spre Fortăreaţa lui Samuil, în care nu putem însă intra, fiind luni. Intrarea costă 30 denari. Coborâm spre Vila Kale şi ne pregătim pentru plecarea de a doua zi, spre Lefkada.
Ohrid, the Jerusalem of the Balcans (2)
The article describes some of the churches I have visited in Ohrid.
Ohrid, “Ierusalimul Balcanilor”(se spune că are câte o biserică pentru fiecare zi a anului) sau “oraşul luminii” cum era numit anticul Lychnidos, a intrat pe lista mea scurtă de obiective acum 3-4 ani, pe când mă documentam pe internet cu privire la ce ar fi interesant de văzut în ţările din apropierea României. De ajuns, am ajuns doar anul trecut la Ohrid.
Numele de Ohrid a început să fie folosit abia din anul 879. În sec. al XI-lea, aici se afla reşedinţa ţarului Samuil. Oraşul a trecut, în istoria sa, prin cucerirea de către bizantini şi apoi de către Imperiul Otoman, în sec. al XIV-lea. Cultura fiecărui stăpânitor şi-a pus amprenta asupra locului, lăsând o anume moştenire culturală.
În drum spre insula Lefkada, am planificat o oprire de 3 zile în Ohrid. După ce am intrat în Macedonia (denumire oficială F.Y.R.O.M.) pe la Tabanovce, ne-am îndreptat spre Skopje şi, de acolo, am urmat drumul M3/E65 prin Tetovo, Gostivar şi Kicevo, până la Ohrid. De la Skopje până acolo sunt 172 km. Pe acest traseu sunt două puncte unde se plăteşte taxă de drum de 30 şi respectiv 20 de denari, adică cam de 2 ori câte 50 eurocenţi. Drumul este bun, în mare parte prin munţi şi defilee, ceea ce oferă privelişti frumoase şi nu e nici foarte aglomerat.
Pentru Ohrid am rezervat o cameră prin booking.com, în oraşul vechi, la Vila Kale. vezi aici http://vilakale.com/EN-pocetok.htm
Ajunşi în cameră, vedem de la fereastră teatrul antic, singurul teatru helenistic – din partea aceasta a Macedoniei – şi fortăreaţa lui Samuil. O cascadă de acoperişuri de ţiglă roşie, pe case albe, îmbracă dealul pe care se află centrul vechi. Undeva, în stânga, vedem şi o parte din lac. Vila Kale este o afacere de familie bine gestionată. Întreaga familie vorbeşte limba engleză. Se pare că nu suntem primii români care poposesc aici. Gazdele noastre fac tot ce pot ca să ne simţim bine.
După ce ne odihnim puţin. coborâm pe străduţe înguste, printre case vechi, în centrul oraşului, îngrămădit lângă lac. Străzile sunt animate deşi la multele terase nu este încă prea multă lume, fiind abia după amiază. Vedem repede această parte a oraşului, care cuprinde parcuri, moschei, bazarul, magazine (inclusiv de suveniruri). Observăm că unele acceptă la plată cardurile, recunoscute după siglele lor afişate pe uşi. Există şi puncte de schimb valutar, aşa că nu trebuie să ne facem griji.
Pentru prânz dar şi pentru cină, alegem în prima zi un restaurant situat pe o pantă, chiar vis-a-vis de vila în care ne-am cazat, Restaurantul “Gladiator”. Îl recomand cu toată căldura, dacă treceţi prin Ohrid. Nu doar mâncarea bună şi personalul foarte amabil dar şi ambianţa specială, de restaurant-bibliotecă, în care, ni se spune, se întâlneşte periodic un cerc de oameni interesaţi de holistică, astrologie, naturism, te poate atrage în acel loc cu atmosferă, aranjat ca o casă în care îţi primeşti prietenii. Este un concept foarte atrăgător, pe care nu l-am mai întâlnit până acum nicăieri. De altfel, de pe micul balcon cu 3 mese, se poate admira lacul, până departe, munţii, iar jos se află teatrul antic. Turlele bisericilor se văd şi ele printre case. Recomand ciupercile la grill! Două beri Skopsko şi două porţii de ciuperci la grill ne costă, cu bacşiş, 10 euro., iar 2 grătare cu garnitură, o porţie de ciuperci, o bere şi o apă minerală, 20 de euro. Gazda vorbeşte puţin limba engleză, pe fundal se aude muzică macedoneană, mâncarea e bună, priveliştea minunată – ce ne-am mai putea dori?
Şi, fiindcă vorba lui Scarlett O’Hara, “mâine e o nouă zi”, vom vizita bisericile Ohridului.
Ohrid, the Jerusalem of the Balcans (1)
Ohrid, known as Lychnidos in the antique world, has the nickname of “City of the Light”. It is said it has 365 churches, one for the each day of the year.