Când zilele încep ușor-ușor să se încălzească, toți copacii sunt deja înverziți și lalelele multicolore și narcisele îmbracă straturile din fața caselor și din parcuri, dorul de ducă începe să tragă de mine, amintindu-mi că lumea largă mă așteaptă.
Nici aprilie 2024 nu a făcut excepție, numai că eu eram înscrisă la o excursie de grup care, din păcate, s-a anulat, neexistând suficienți amatori (sper însă că o voi putea face în septembrie!). Ce să pun în loc, m-am întrebat? Și atunci mi-a venit în minte țara cea mai apropiată, Ungaria.
Este țara prin care trec mereu, în drum spre diverse destinații europene. Am fost la Budapesta de câteva ori și la Szeged la fel, fiindcă e foarte aproape de Timișoara. Am văzut și Szentendre și Kecskemet, cu mici abateri din drumul principal dar…atât! Sigur, am mai oprit în câteva locuri pentru câte o noapte (Nagykanisza, Hegyeshalom), înainte de a ne continua drumul spre alte zări dar…atât!
Am cercetat câteva bloguri, am notat obiective de vizitat, am citit informații pe niște site-uri de pe internet și, curând, s-a conturat în minte un traseu. Iată-l: Timișoara-Szeged-Pecs-Szekesfehervar-Visegrad-Eger-Timișoara. In total, 1254km parcurși cu mașina între 17-28 aprilie, anul acesta.
Ultimul popas făcut în Croația anul trecut a fost la Primosten. Aflat în Dalmația Centrală, la 29km de Sibenik și 33km de Trogir, Primosten, cândva un mic sat de pescari, numără azi 2800 de locuitori.
Este un loc care atrage prin orașul său vechi, aflat pe o mică peninsulă rotundă, prin plaje și apa limpede de nuanțe diferite, așa cum ne-a obișnuit Croația și, nu în ultimul rând, prin atmosfera dată de numeroase restaurante cu terasele așezate pe malul mării, cafenele, mici magazine cu suveniruri și brutăriile (pekara) care îmbie mereu cu ceva proaspăt și gustos.
Mare parte din timpul unui concediu este alocat plimbărilor. La Omis, acest lucru nu este greu de făcut. In afara Orașului Vechi, poți alege să te plimbi pe malul mării sau pe lângă Cetina.
Am trecut deja prin Omis de 2-3 ori, în drum spre Dubrovnik și mi-am dorit mereu să mă opresc. Peisajul stâncos, atât de aproape de oraș, era atrăgător, iar marea la câțiva pași. Așa a apărut dorința unui sejur în această zonă, lucru pe care l-am realizat abia în septembrie trecut.
In zilele noastre, Omis este un oraș cu circa 15000 de locuitori, situat pe Riviera Omis, la distanță de 25km de Split și 45km de Trogir. Situarea sa la gura de vărsare în mare a râului Cetina, îl face chiar și mai atrăgător. Poți ajunge aici foarte ușor pe autostrada A1, de pe care trebuie să cobori la ieșirea Blato. Paralel cu autostrada, mai jos și urmând fidel linia litoralului, toată Dalmația este accesibilă prin intermediul lui D8, care prilejuiește turistului accesul ușor în oricare localitate.
Pentru că de la Gospic la Omis nu era atât de departe, am decis să vizităm – pe drum – ruinele romane de la Solin, adică Salona de astăzi, aflată la nord de cunoscutul Split. In acest scop, am părăsit autostrada (autocesta, în croată) la ieșirea (cvor) Dugopolije. In Croația, autostrada se plătește în punctele de ieșire, așa că pentru porțiunea dintre Gospic și Dugopolije am plătit 12.60 euro.
Intrarea în Parcul Arheologic Soliana costă 4 euro. Era aproape pustiu la acele ore fierbinți ale amiezii. In stânga noastră vegheau pereții sterpi și stâncoși ai Alpilor Dinarici, iar la dreapta, ceva mai jos, spre mare, se întindea Splitul.
Anul trecut, în septembrie, Marea Adriatică și vremea bună m-au chemat din nou pe coasta dalmată, pe care o îndrăgesc atât de mult. M-am gândit să merg într-un loc pe care l-am tranzitat de câteva ori dar n-am stat niciodată să îl savurez, până acum.
Este vorba despre Omis, aflat cam la jumătatea distanței dintre Split și Makarska, alt loc în care doresc să merg.
Croația este ușor accesibilă mai ales celor care locuim în vestul țării. Am fost deja de câteva ori (n-am scris mereu pe blog) și de fiecare dată m-am întors încântată de atmosfera acelor mici orășele de coastă, cu case din piatră care lasă vântul să treacă printre ele, aducând mai aproape mirosul de mare, precum și de marea însăși, cu nenumărate nuanțe de albastru și verde, punctată mai peste tot de insule, în care se oglindesc munții.
Așadar, am început să plănuiesc excursia începând cu locurile de cazare. A trecut vremea în care făceam mai multe sute de kilometri într-o zi, pentru a ajunge seara la cazare, preferând acum să fac pauze, una sau chiar două, ca să pot savura liniștită peisajul prin care trec.
Pentru aceste cazări intermediare, “de tranzit”, cum le spun, criteriul principal este acela de a fi cât mai aproape de autostradă, să nu pierd vremea căutându-le. Pe booking.com, unde îmi fac rezervările, cuvintele mele cheie au fost mereu “parcare”, „anulare gratuită”, „prietenos cu animalele”, „mic dejun inclus”, iar, în ultimul timp, am adăugat și „întreaga unitate situată la parter”, ca să nu ne fie greu să cărăm bagajele, având în vedere că, de multe ori, aceste cazări nu au lift. Nu caut locuri elegante sau scumpe, vreau doar să fie curate și să corespundă criteriilor menționate. In locurile care mi-au plăcut mai mult, revin și cu alte ocazii.
Când este vorba despre locurile în care urmează să stau mai multe zile, doresc ca ele să fie în zona aproapiată de obiectivele de vizitat pe care mi le-am fixat (nu merg la întâmplare undeva, fără să mă documentez asupra a ceea ce oferă, turistic vorbind, acel loc) și, dacă este posibil, să aibă și atracții în jurul localității, la maximum 50km distanță.
Când locurile între care mă deplasez într-o zi sunt apropiate între ele, ca distanță și timp, nu mă dau în lături să vizitez, 2-3 ore sau chiar o jumătate de zi, un obiectiv dorit.
Ar mai fi de adăugat faptul că, după pandemie, prețurile vacanțelor au crescut, indiferent sub ce formă le faci, organizate printr-o agenție sau în particular, de tine. Si mă refer la cazare, restaurante, benzină. Totul este mai scump ca și în anii anteriori, de aceea, când nu ai buget nelimitat, trebuie să gândești bine cum îți organizezi vacanța într-un mod satisfăcător.
Acestea toate fiind zise, să vă arăt ce cazări am ales anul trecut, poate vă inspiră.
Nagykanisza, UngariaGospic, CroațiaOmis, CroațiaPrimosten, CroațiaBosiljevo, Croațiala întoarcere, aceeași pensiune la Nagykanisza, UngariaContinue reading →
Exclamația din titlu nu se referă doar la ultima etapă care încheia excursia pe Coasta Amalfitană, ci exprimă, mai degrabă, o stare de așteptare care a luat sfârșit… Mă gândeam la Pompei parcă dintotdeauna, adică de când am început să aflu câte ceva la lecțiile de istorie și am completat apoi, prin lecturi și vizionări de filme, de-a lungul vieții. A fost parcă mereu o așteptare de a ajunge aici, combinată însă cu un fel de neliniște datorată posibilității de a mă întâlni cu ceva inefabil rămas de la atâtea vise și vieți pierdute…
Vizita noastră acolo a stat sub semnul unor nori de ploaie amenințători (ploaie ce n-avea să vie), care au sporit efectul dramatic al străzilor și caselor pustiite de cataclism. A fost nevoie de un efort continuu pentru a separa istoria de momentul trăit, în care o mulțime de oameni întâlniți peste tot (era aproape imposibil să faci fotografii fără a avea pe cineva necunoscut în cadru), anula atmosfera apăsătoare, ideea suferinței celor care au pierit acolo. Si undeva, în fundal, un Vezuviu posomorât ne privea parcă socotind în sinea sa când ar fi mai nimerit să-și arate din nou puterea…
deși nu este o piesă originală, ci una rămasă de la o expoziție, se încadrează bine în peisajContinue reading →
Zicala din titlu îi aparține lui Goethe dar eu nu o pot valida. Se spune că Napoli e un oraș murdar, un oraș periculos sau invers. Nu l-am văzut nici (prea) murdar, nici periculos, probabil fiindcă nu mi-a îngăduit timpul.
Cele câteva ore petrecute acolo într-un așa-zis tur de oraș mi-au oferit doar imagini din partea centrală a orașului, cu palate și clădiri impresionante, câteva ocheade aruncate insulelor din jur de pe faleza unui cartier mai elegant și o plimbare solitară, preț de vreo oră, chiar în centru, în Piazza del Plebiscito.
Napoli, tolănit la picioarele Vezuviuluidealul Vomero, cu Castelul Sant’Elmoculorile echipei locale de fotbal SC Napoli, arborate peste tot, înaintea unui meci importantviața orașului este fotbalulDiego Maradona, sufletul și idolul orașuluiContinue reading →
Cei din generația mea sigur își amintesc cuvintele acestui cântec…N-am ajuns la Capri nici seara, nici cu stele, ci într-o zi senină de mai. Nu insula în sine m-a atras, supra- aglomerată cu turiști, exact cum îmi închipuiam (not my piece of cake), ci vila lui Axel Munthe, despre care citisem în tinerețe în Cartea de la San Michele, memoriile medicului suedez, publicate în 1929, tradusă în 40 de limbi. In 1962 s-a turnat și un film după această autobiografie romanțată.
splendida loggie a vileicu celebrul Sfinxvila-muzeuDr. Axel MuntheContinue reading →
