Exclamația din titlu nu se referă doar la ultima etapă care încheia excursia pe Coasta Amalfitană, ci exprimă, mai degrabă, o stare de așteptare care a luat sfârșit… Mă gândeam la Pompei parcă dintotdeauna, adică de când am început să aflu câte ceva la lecțiile de istorie și am completat apoi, prin lecturi și vizionări de filme, de-a lungul vieții. A fost parcă mereu o așteptare de a ajunge aici, combinată însă cu un fel de neliniște datorată posibilității de a mă întâlni cu ceva inefabil rămas de la atâtea vise și vieți pierdute…
Vizita noastră acolo a stat sub semnul unor nori de ploaie amenințători (ploaie ce n-avea să vie), care au sporit efectul dramatic al străzilor și caselor pustiite de cataclism. A fost nevoie de un efort continuu pentru a separa istoria de momentul trăit, în care o mulțime de oameni întâlniți peste tot (era aproape imposibil să faci fotografii fără a avea pe cineva necunoscut în cadru), anula atmosfera apăsătoare, ideea suferinței celor care au pierit acolo. Si undeva, în fundal, un Vezuviu posomorât ne privea parcă socotind în sinea sa când ar fi mai nimerit să-și arate din nou puterea…
