Cei care călătoresc de mai multă vreme în S-E Asiei știu probabil că budhismul și hinduismul au pătruns pe aceste teritorii, prin intermediul negustorilor indieni, în secolele 3 și 4, combinându-se cu elemente ale mitologiei și animismului local și îmbogățind astfel viața spirituală a oamenilor locurilor.
In Laos, cei care au adus cele două religii au fost khmerii cambogieni. La sfârșitul secolului al 13-lea și începutul celui de- al 14-lea, regele Fa Ngum a declarat budhismul religie de stat, după ce a primit de la socrul său khmer figura din aur a lui Budha Pra Bang. Câteva sute de ani mai târziu, această religie era predată în școli.
Ea face parte acum din modul de viață al laoțienilor. Templele (wat) sunt nu doar locuri în care oamenii îl cinstesc pe Budha, părintele religiei lor, ci și un loc de adunare a comunității cu prilejul diverselor sărbători, precum și un centru de educație.
Ilustrativ în acest sens mi s-a părut dialogul pe care l-am purtat cu un tânăr călugăr-novice de la Wat Paphaimisaiyara. După cum ne-a povestit, venea dintr-un sat de dincolo de Mekong, unde învățase câțiva ani la școala locală, fără a simți însă că aceasta ar ocupa un loc important în viața sa. Mai mult, învăța într-un dialect local și când, la sugestia părinților săi, a venit la templu, în Luang Prabang, nu cunoștea alfabetul laoțian! Aici a început să meargă la școală și acum totul s-a schimbat. Invață engleza doar de doi ani (cu un profesor din Italia!) dar vorbește deja bine și își exersează cunoștințele (așa cum fac majoritatea călugărilor, în majoritatea templelor din Asia de S-E) ori de câte ori întâlnește un occidental, dornic să îi acorde ceva timp. Acum are 16 ani și ne-a spus că în templu sunt cam 30 de novici, ca și el. Dacă ne gândim că în Luang Prabang sunt peste 30 de temple, realizăm câți tineri au ocazia să învețe aici.
Uneori pare foarte matur, alteori copilăros. Ne spune că poate merge de două ori pe an acasă, în satul lui și atunci parcă nu s-ar mai întoarce în templu: îi este dor de părinții lui. Aceștia pot însă veni să-l viziteze, așa că totul devine acceptabil. Nu știe încă ce va face în viitor, știe doar că acum îi place cartea, îi place să învețe.
La 18 ani, el va avea posibilitatea să opteze: fie rămâne în templu și se dedică religiei, fie reintră în viața laică. Nu știam acest lucru dar realizez că viața în templu, un număr de ani, îi oferă posibilitatea de a se dezvolta ca persoană, posibilitate pe care nu ar fi avut-o altfel, părinții săi fiind săraci și neputând să îl “poarte pe la școli”. Poate este și aceasta una dintre explicațiile tolerării religiei, de către un stat comunist, care nu a interzis practicarea ei și nici nu a descurajat ființarea unui număr atât de mare de temple pe teritoriul său.
Wat Sensoukharam
tineri novici la Wat Paphaimisaiyaram
Wat Souvannakhiri
Wat Sibounheuang
pe malul râului
Continue reading →
