Crăciun fericit!
Reply
Mâncarea în Germania nu înseamnă pentru mine o atracție deosebită, bucătăria din acea parte a lumii fiind destul de asemănătoare cu cea din Banat. De aceea, atunci când mănânc în oraș, aleg restaurante etnice, de regulă italienești sau asiatice.
Inarmată cu pliantul luat de la informații turistice, am pornit să caut Capetele Invidiei din Waiblingen.
Bine, bine dar ce sunt ele, vă veți întreba? Denumirea de “Neidkopf” vine de la Neid, care înseamnă “invidie” în vorbirea actuală curentă și Kopf, adică “cap”. La începuturi însă, avea sens de “zel”, “efort”, “competitivitate” și de aceea se potrivea în sintagma “a nu da cuiva” sau “a împiedica pe cineva să”.
Aceste semne erau puse într-unul sau mai multe din colțurile casei și, deși la început, erau doar semne de casă, folosite în locul numerelor de astăzi, s-a considerat că principala lor “sarcină” ar fi aceea de a păzi casa de privirile răuvoitoare, de invidie, care ar putea face să dispară pruncii din casă sau să oprească laptele mamelor lăuze. Rolul de protecție era cel principal!
Credințe asemănătoare, materializate în forme diferite, se întâlnesc în mai toate culturile.
La cca. 10 km de Stuttgart, am vizitat Orașul Vechi din Waiblingen și am avut o mică surpriză!
Inainte însă de a vă povesti despre ea, să vă arăt puțin din acest orășel plăcut, aflat pe Traseul Stilului Fachwerk, din landul Baden Wurttemberg El are doar cu puțin peste 50000 de locuitori dar, aflându-se pe acest traseu, nu duce niciodată lipsă de turiști, chiar dacă majoritatea lor autohtoni. Pentru mine ar fi putut rămâne anonim, fiindcă nimic nu mi-l recomanda în mod special. Totuși, am avut ocazia aici să mai învăț ceva…
Eu am ajuns acolo, în octombrie, cu S2 de la Gara Centrală din Stuttgart. S3 vă face același serviciu.
De la gara din Waiblingen până în Orașul Vechi, puteți merge cu autobuzul, coborând la Poșta Mare sau pe jos, cale de 3 stații de autobuz. Eu am ales autobuzul la dus fiindcă vremea nu era prea primitoare, norii provocându-mi chiar temerea unei eventuale ploi. La întoarcere însă ieșise deja un soare prietenos care mi-a înveselit ziua, așa că am mers pe jos.
Anul acesta a avut loc la Ludwigsburg, Baden-Wuerttenberg, cea de-a 20-a ediție a Festivalului Dovlecilor, cel mai mare eveniment de acest fel din lume. El a început la 1 septembrie și a durat până în 3 noiembrie.
Gazda evenimentului a fost, ca în fiecare an, grădina Palatului Baroc din oraș.
Cele 150 tone de dovleci (450000 de bucăți), reprezentând 684 de soiuri, provin din landul Baden Wuerttenberg, cam 80% de la o fermă din Marbach am Neckar, restul fiind aduși de la alte ferme mai mici din jurul Stuttgartului.
Am mai fost la Ludwigsburg, vara și iarna, la Târgul de Crăciun dar, de data asta, am ales o zi de toamnă, când la complexul baroc din oraș se deschide cea mai mare expoziție de dovleci din lume.
Temperatura era plăcută, nori alternau cu un soare blând, așa că am decis să merg de la gară pe jos, până la locul pentru care am venit.
Un oraș cu aproape 90000 de locuitori, Ludwigsburg înfățișează călătorului, de la gară până în centru, clădiri impunătoare de secol XX, clasice sau baroce în marea lor majoritate. Chiar lângă gară se pot vedea și câteva Art Nouveau, care știți deja că sunt preferatele mele.
Din păcate, a doua zi n-am mai avut norocul din prima! Cerul a rămas multă vreme acoperit, a mai picurat câte puțin, a bătut vântul și a fost destul de frig.
Am continuat însă plimbarea prin oraș, vizitând câte o biserică găsită deschisă, iar după amiază am fost într-o excursie organizată la peștera cu Biserica Păcatului Originar, pe Platoul Murgia.
Acesta va fi un articol foarte lung, în două părți, care vă va arăta punctual cam ce am văzut și vizitat în cele două zile de ședere la Matera. El va fi urmat de un altul, care surprinde detalii din plimbările făcute și prezintă punctele de belvedere din Matera, de unde se pot face frumoase fotografii de ansamblu.
Matera este anul acesta, alături de Plovdiv (Bulgaria), Capitală Culturală Europeană, motiv pentru care am amânat vizitarea ei până acum. In martie, a fost însă prima călătorie în afara țării, pe care am făcut-o în 2019 și Matera a fost prima destinație.
M-aș fi așteptat ca totul să fie pus la punct în micuța localitate ce așteaptă anul acesta, mai ales, atât de mulți vizitatori datorită caracterului distinctiv și festiv care îi revine dar aveam să fiu tare dezamăgită!
Era luna martie deja și se lucra de zor la gară, iar în oraș, unul dintre muzeele importante era închis pentru…renovare! Nu avuseseră destul timp până acum? Și eu, care îmi imaginam că titlul de “capitală culturală europeană” este pentru un întreg an calendaristic!
Dar să trecem peste asta! Matera, despre care s-a scris imens pe net, este, în primul rând, despre credință și religie. Deci, multe vizite se vor face la numeroasele biserici din oraș. Am găsit însă multe porți închise la aceste sfinte lăcașuri.
M-am interesat încă de acasă cu privire la tururile de oraș dar la oficiul de turism “oficial”, nu cele private, ofereau doar turul de oraș clasic, cu un autocar cu multe locuri, pe care nu le vedeam ocupate de turiștii – nu prea mulți – din oraș, la ora aceea…
Matera se poate vizita și într-o singură zi, dacă nu dispui de mai mult timp sau nu dorești să îi aloci mai mult. Dacă vrei însă să îi simți puțin și atmosfera deosebită, vei rămâne măcar două zile.
Am citit pe net că Insula Ammouliani are cam 30 de plaje, asta dacă socotești toate micile golfulețe în care te așteaptă să te răsfețe nisipul cald, galben sau alb, mai fin sau grosier.
Un drum asfaltat, cu o lungime de 6 km, te duce la câteva dintre cele mai cunoscute plaje.
De câțiva ani am deprins obiceiul de a petrece o săptămână în Grecia, în septembrie. Evităm astfel căldura prea mare (pe care nu o mai prea suportăm), aglomerația (care nu ne place) și mai putem face baie în mare, apa având încă o temperatură plăcută.
Aleg mereu o altă destinație, peninsula Pelion și insula Thassos (unde am fost de câte două ori) fiind excepțiile care întăresc propria mea regulă.
Așadar, anul acesta alegerea mea a fost insula Ammouliani, singura insulă a zonei de nord a litoralului grecesc, cunoscută ca Halkidiki. Deși românilor le este foarte familiară această destinație, prin nenumăratele stațiuni prin care se risipesc, Ammouliani este încă relativ puțin cunoscută. Eu am descoperit-o întâmplător, căutând pe net niște fotografii. Mi-a plăcut ce am văzut, am reținut informația că este un loc predestinat parcă pentru liniște și relaxare, așa că decizia a fost simplu de luat: anul acesta, în septembrie, plecăm la Ammouliani!
