Muzeul de Arheologie din Heraklion este considerat unul dintre cele mai importante muzee ale Europei, al doilea din Grecia ca importanță, după cel din Atena, datorită exponatelor sale valoroase, legate de cultura minoică.
El a fost ridicat pe locul unei foste mănăstiri catolice din vremea ocupației venețiene, distrusă în cutremurul din 1856. Aceasta a fost una dintre cele mai importante și bogate mănăstiri din Creta.
Construcția muzeului a fost terminată în 1940.
Spre deosebire de Knossos, unde doar 8 persoane (din grupul nostru de 42) au dorit să meargă și excursia s-a anulat (noi am cumpărat excursia de la o agenție din Hersonissos), pentru Chania s-au înscris aproape toți.
Excursia cuprindea o vizită la Mănăstirea Arkadi, trei ore petrecute în Chania și o scurtă oprire la întoarcere, la Lacul Kournas, în drum spre hotel. Trebuie să menționez că vizitarea orașului Chania este mai la îndemâna celor care se cazează de la Heraklion spre vestul insulei. Hersonissos face ca distanța până la destinație să fie mai lungă, deci cu mai mult timp petrecut în autocar. Chiar și așa, merită făcută această excursie din care poți rămâne cu imagini frumoase în suflet și cu niște cunoștințe de istorie a Cretei, în minte.
Pentru mine, un sejur în Creta este legat neapărat de o vizită la Knossos, în zorii istoriei. Acele locuri, pe care a viețuit omul cu mai bine de 7000 de ani în urmă, trebuie călcate cu pașii. Trebuie să simți acolo arșița aerului (chiar dacă era toamnă, în septembrie) și să visezi la palatele care te-ar fi putut întâmpina dacă vremea nu ar fi măcinat piatra. Și nu a fost doar asta. Istoricii spun că un cutremur teribil, generat din adâncurile insulei Santorini, aflată la distanță de 120km de Creta, ar fi distrus totul acolo, la Knossos. In urma devastării terenurilor, care a condus la o foamete extinsă și urmare a cuceririi de către micenieni, civilizația minoică s-a stins.
Termenul de “minoic” a fost inventat de arheologul britanic Sir Arthur Evans, care a redescoperit Knossos după anul 1900. S-a folosit de numele de “Minos”, despre care nu se știe exact dacă era numele unei persoane sau un titlu ierarhic. Egiptenii numeau acel teritoriu Keftiu, iar semiții îi spuneau Kaftor sau Kaptara.
Aflat la 5-6km de actualul Heraklion, Knossos a fost capitala civilizației minoice. Populația, nevorbitoare de limba greacă, provenea din localnicii stabiliți acolo cu 4000 de ani în urmă, în neolitic. Epoca bronzului a fost perioada de maximă înflorire a minoicilor, între 3000-1100 î.d.H.
Oamenii se ocupau cu agricultura dar erau și meșteșugari iscusiți. Aveau legături economice importante cu populațiile din bazinul mediteraneean, fapt dovedit de artefactele găsite pe teritorii diverse.
Minoicii credeau într-o zeiță a fertilității, care avea pe lângă ea o figură tânără, masculină (nu se știe exact tipul de legătură dintre ei), care murea și renăștea în fiecare an.
Primul palat ridicat pe aceste locuri ar fi fost distrus de un cutremur cam prin 1700 î.d.H, iar cel de-al doilea, mai mare, ar fi căzut victimă cutremurului și valului tsunami, produs în Santorini. După acest cataclism natural și după o conflagrație care ar fi avut loc cam prin 1350 î.d.H., micenienii s-au stabilit pe aceste locuri, unde au rămas până la venirea romanilor.
Cu certitudine, aceasta a fost cea mai veche civilizație din Europa, sunt de părere specialiștii, care o leagă și de mituri precum cel al labirintului și Minotaurului dar și cel al lui Dedal și fiul său, Icar.
Cu o suprafață de 8450 kilometri pătrați, Creta este a cincea insula, ca mărime, a Greciei. Misterele civilizației minoice m-au făcut mereu să îmi doresc să o vizitez dar până anul trecut am ocolit-o mereu. Suprafața ei, considerabilă pentru o insulă, face dificilă cunoașterea insulei într-un singur sejur. De aceea, cel puțin la o primă vizită, trebuie să-ți alegi obiectivele pentru a reuși să vezi ce crezi că este mai important. Restul, rămâne pentru o dată viitoare.
Heraklion sau Iraklion este capitala insulei și are peste 130000 de locuitori. Am făcut un tur al orașului chiar după aterizare, așa că am putut să-mi formez o idee despre ce oferă el.
Numele orașului provine de la Herakles sau Hercules dar nu cel cunoscut pentru cele 12 munci, din legendele Olimpului. Se spune că primii locuitori ai insulei au fost cureții și dactilii ideani. Cureții, cinci frați, au fost primii locuitori ai insulei, care nu au fost născuți ci au țâșnit din pământ și au crescut udați fiind de lacrimile lui Zeus. Herakles a fost unul dintre frați.
Couretes este similar cu kouros, care însemna tânăr în greaca veche.
Dactilii ideani ar fi proveniți din degetele Rheaei (mama lui Zeus), care le-a înfipt în pământ din cauza durerilor nașterii.
Cureții și dactilii au fost întemeietorii primei civilizații de pe insulă.
De fapt, conform descoperirilor arheologice de la Knossos, locul pe care se află Heraklion este locul folosit ca port pentru Knossos.
Anul trecut, în septembrie, puneam pentru prima oară piciorul în Creta, întâlnire pe care o așteptam cu nerăbdare. Hotărârea de a merge acolo a venit pe neașteptate, după ce ni s-a stricat mașina în Croația. Aveam o rezervare de cazare la Sarti, în Halkidiki (ar fi fost tot o premieră), pe care am anulat-o și ne-am orientat spre un sejur din programul Senior Travel de la Christian Tour.
Așadar, am zburat de la București la aeroportul Nikos Kazantsakis din Heraklion, unde ne aștepta ghidul care ne-a însoțit apoi la hotel, pentru cazare.
Herssonios se află la 25km de capitala insulei, Heraklion, și este considerat cea mai populară destinație pentru distracție, din Creta. Noi am stat însă doar o zi în localitate, preferând să cumpărăm excursiile opționale și să vedem cât vom reuși de mult din insulă, în intervalul acela totuși limitat de timp.
Orașul are cam 3000 de locuitori și, în 2019, a fost Capitală Europeană a Culturii.
E suficient să spui San Gimignano și călătorul familiarizat cu geografia și locurile pe care le-a văzut sau pe care vrea să le vadă, să își și imagineze un orășel medieval, înconjurat de ziduri dintre care se ridică turnurile vechilor locuințe, care i-au și atras porecla de Manhattan toscan.
E un loc aflat parcă dintotdeauna pe lista mea dar pe care abia acum am avut ocazia să îl văd. In mintea mea îl asociam – ca aspect – cu Vathi, din Peloponez, Grecia. Doar ca aspect. In rest, San Gimignano este locuit în continuare și atrage, an de an, numeroși turiști. Sigur, asta are și o consecință nu prea favorabilă (din punctul meu de vedere): a devenit prea turistic, lucru inevitabil.
Din păcate – ca să-mi duc nemulțumirea până la capăt – o degustare (prea mult) prelungită de vinuri, a scurtat timpul de vizită în San Gimignano. Am ajuns aproape înainte de a se însera, de unde și o anumită calitate a fotografiilor, mai ales când este vorba despre un neprofesionist.
Evident, iluzia mea că în timpul liber voi putea vizita câte ceva din oraș a fost spulberată. Colegii de grup s-au risipit prin magazine și la coadă, la înghețată, în timp ce abia am avut timp să fac câteva fotografii prin centru. Din nou, subliniez faptul că, pentru mine cel puțin, cel mai potrivit stil de a călători este cel individual. Numai atunci poți vedea ce dorești și poți zăbovi cât dorești la fiecare obiectiv. In rest, auzi doar niște explicații pe care le poți găsi în ghiduri scrise sau pe net și treci superficial prin fața unor obiective, tânjind să fi fost și înăuntrul lor…E o discuție prea complexă ca să o port aici, mi-am spus doar of-ul…
Așadar, să intrăm în San Gimignano, orășelul aflat sub protecția UNESCO din 1990!
Cred că dacă ai o anume vârstă, când auzi de Portofino, te gândești imediat la Dalida și cântecul său. Portofino nu făcea totuși parte dintre locurile pe care țineam neapărat să le văd în această excursie. Mai ales că era o zi mohorâtă, cu prognoză de ploaie, iar ezitarea căpitanului de a-și scoate vaporașul în larg nu mă prea bucura. Totuși…
Totuși am plecat în cele din urmă, legănându-ne destul de tare pentru a nu fi prea amuzați. Nu puteam sta sus, afară, din cauza vântului, așa că eram cu ochii mult prea aproape de valuri…Bine că drumul nu a durat mai mult de 15 minute și am intrat în golf, cu ochii la casele colorate din Portofino.
Un castel, sus pe un deal, care îți oferă priveliști în ambele golfuri pe care le desparte, două-trei biserici, o grădină botanică despre care mi-am amintit prea târziu, având și un spațiu plin cu lucrări de artă contemporană și străduțele din jurul golfului, erau destule obiective care să te țină ocupat măcar o jumătate de zi.
Am stat puțin în acest orășel de aprox. 10000 de locuitori, cuibărit în Golful Tigullio, la 15 minute de mers cu vaporetto la Portofino.
Santa Margherita Ligure s-a format în secolul al XIX-lea prin unirea a două sate pescărești, Pescino și Corte. In continuare, turismul este cel care a dezvoltat-o, britanicii care au venit imediat în număr mare contribuind major la faima localității.
Am avut șansa să stăm acolo câte o oră la dus și una la întors, pentru că ghida a ales să ne deplasăm la Portofino cu vaporașul, nu cu autocarul, beneficiind astfel de priveliștea de pe mare.
Vremea nu părea însă prea prielnică planului nostru, căpitanul având nevoie de ceva timp ca să hotărască dacă e safe sau nu să iasă mai în larg, pentru a ocoli promontoriul care desparte cele două localități. In cele din urmă s-a hotărât și am plecat. Ghida ne-a spus însă că vom sta o oră și la întoarcere, ca timp pentru masă, deoarece Santa Margherita Ligure e mai pe buzunarele noastre decât Portofino…Ca să vă faceți o idee despre ce vorbesc, ne-a mai spus și că un apartament de două camere poate costa până la 600000 de euro (!), în funcție de locație și dotări. Nu vreau să știu cât ar fi același apartament, în Portofino!
Această stațiune de pe Riviera Levante se bucură de 300 de zile însorite, pe an. Noi am nimerit una dintre celelalte.
Printre vizitatorii foarte celebri se numără marele filosof Nietzche și actorii Lawrence Olivier și Vivien Leigh.
Recunosc că nu am fost prea încântată sau măcar curioasă când am văzut Carrara figurând în programul nostru! In afară de cariere, care nici ele nu mă atrăgeau decât, poate, pentru peisaj, ce aș fi putut afla vizitând un orășel insignifiant precum Carrara?!
Acum știu că m-am înșelat!
Romanii exploatau încă din antichitate marmora din Alpii Apuani. Aici, în nordul Toscanei, pe malul râului Carrione, și-au ridicat case lucrătorii de la cariere și încet-încet a luat ființă o localitate. In apropiere se afla un mic port, numit Luna sau Luni, construit de romani după ce au cucerit Liguria, pentru a putea transporta mai departe marmora extrasă. Existau pe atunci 167 de cariere, dintre care 90 sunt încă active. Majoritatea sunt cariere de suprafață, doar 12 fiind subterane. Există două tipuri de marmoră aici: albă și gri-albăstruie. Cererea continuă să fie enormă și în zilele noastre.
Marmora aceasta era cunoscută pentru puritatea ei, din ea luînd naștere mari opere de artă precum Panteonul din Roma sau Columna lui Traian, cu strânse legături cu istoria noastră. Michelangelo venea aici să-și aleagă blocurile din care urma să aducă în lume statui nemuritoare. Deci, pe lângă aspectul lor lucrativ, aceste cariere aveau adânci implicații și în lumea artei. Nu degeaba marmora aceasta a fost numită “aur alb”.
Numele orașului vine de la “cararia“, însemnând vagoane, vagoanele cu care era transportat materialul valoros. De altfel, roata (vagonului) este prezentă și pe emblema orașului.
Orașul Carrara, având o populație de aprox. 65000 de locuitori se află la poalele munților, care alcătuiesc aici un lanț de 60km! Ei sunt vizibili de pe șosea și i-am privit de multe ori în timpul acelei săptămâni petrecute în Toscana.
Am continuat turul prin Siena, îndreptându-ne spre Catedrală (Il Duomo). In drumul nostru am trecut pe lângă Baptiseriu, fără să știm. In mod normal, el se ridică lângă sau în apropierea bisericii și aici ar fi trebuit să fie la fel dar necesități de urbanistică au așezat între cele două clădiri, o stradă.
Construit între 1316-1325 de Camaino di Crescentino, fațada sa în stil gotic este neterminată. Portalul datează din 1345 și este considerat un exemplu de artă renascentistă sieneză. In interior se află o mulțime de opere de artă, aparținând unor artiști celebri precum Donatello, Ghiberti, Jacopo della Quercia. Rămâne pe altădată (dacă va mai fi)… Oricum, mi-a atras atenția și l-am fotografiat, din mers.
După câteva minute am ajuns în Piazza del Duomo, în care, pe o platformă înălțată, se ridică construcția strălucitor de albă a minunii din Siena, proiectată parțial de Nicola Pisano și construită între 1215-1263, în stil gotic. Mozaicurile aurite de pe fațadă au fost adăugate abia în secolul al 19-lea și se datorează unor artiști venețieni. Clopotnița realizată cu dungi alb-negre, în stil romanic, a fost ridicată în 1313.
