Cu balonul, deasupra Cappadociei

Inainte de a vizita Cappadocia, cu autocarul si cu piciorul, am urcat in vazduh, sa o vad de la inaltime! Citisem pe internet ca exista posibilitatea de a te plimba cu balonul dar aventura mi s-a parut mult prea scumpa si nu venisem deloc pregatita….Tentatia a fost insa prea mare! Mi-am spus ca este, probabil, unica mea sansa de a o incerca si pe asta si…zarurile au fost aruncate!

La ora 5, cand ne-a luat microbuzul de la hotelul din Urgup, undeva, la linia orizontului, aparea prima geana de lumina. Cand am ajuns pe terenul de unde urma lansarea, baloanele zaceau intr-o rana, ca niste animale uriase carora li se vedea doar conturul si primeau aerul cald care, in curand, avea sa le dea viata. Erau multe, risipite peste tot. Cand auzisem ca, cu o zi in urma, se ridicasera in aer peste 70 de baloane, nu mi-a venit sa cred. Acum insa vedeam ca asa este! Toti se inghesuiau sa fotografieze procesul. Vedeta spectacolului era un balon ridicat deja la verticala, care devenea rosu datorita flacarii care il hranea. Tot mai multe baloane se ridicasera deja la verticala datorita aerului cald. Gata, primul s-a desprins, este in aer!
Ghidul nostru, care ne-a insotit pana aici, ne cheama sa ne indreptam spre balonul “nostru”. Nacela este mult mai mare decat ma asteptam. Ne cataram pe peretele ei, ajutandu-ne de cele doua fante speciale si ne lasam sa aterizam in interior. Intram 30-35 de persoane in cele 4 compartimente. Ne facem, reciproc, poze. Nimeresc chiar langa compartimentul pilotului asa ca temerea mea ca imi va fi frig la inaltime (nu venisem din Antalya echipata pentru asa ceva, a fost o decizie spontana) este desfiintata de aerul cald care sufla langa mine. Pilotul ne explica ca nu are prea mare control asupra balonului si ca principalul “dirijor” este curentul de aer. El poate doar sa il ridice sau sa il coboare. Ne explica care este pozitia pentru aterizare si…pornim!Nici nu simt cand ne desprindem de sol, cu ochii si obiectivul dupa celelalte “surate”. Intre timp se luminase. Incepem sa castigam altitudine: 100 m, 200m. Pilotul vorbea la telefon cu cei de la sol. Orizontul era deja trandafiriu. Un balon albastru pare sa vina direct spre noi dar cand e deja foarte aproape, coboara si trece pe sub noi, parand turtit, rotund. Pilotul nostru a “dat gaz” si noi ne-am ridicat deasupra.
Si atunci, deodata, soarele tasneste de dupa creasta muntelui! Se ridica repede si incepe sa lumineze halucinantele formatiuni stancoase peste care zburam. Curand, in zare, departe, se vede si varful vulcanic Ercyes Dagi (3947 m).
Datorita peisajului misterios si straniu, iti poti inchipui cu usurinta ca faci parte dintr-o flotila de baloane care pluteste deasupra unei alte planete. E atata liniste aici incat, daca inchizi ochii si te concentrezi, facand abstractie de zgomotul facut din cand in cand de arzator, poti crede ca plutesti singur deasupra acestei minunatii. Balonul nostru urca, depasind creste sau se coboara spre fundul unor vagauni pentru a se apropia de anumite formatiuni stancoase si asa fac toate celelalte. E ca o simfonie maestrit dirijata in care baloanele joaca rolul instrumentistilor, pilotii pe cel al dirijorului si simfonia insasi este acest tablou minunat care se desfasoara continuu sub ochii nostri.Trecem peste vai si creste:

Survolam asezari:
Facem cu mana si apoi il fotografiem pe fotograful iesit de dimineata, sa ne fotografieze el pe noi!

Zborul nostru in zig-zag, cand sus, cand mai jos, a atins inaltimea sa maxima la 450 m, apoi incepem sa coboram, pe un alt teren decat cel de decolare. Aterizarea se face fara incidente pe platforma unei masini. Urmeaza apoi sampania, bauta de cei care nu s-au temut sa ia parte la aceasta aventura si apoi, primim binemeritatele certificate de zbor!


Exista mai multe companii care organizeaza aceste zboruri. Daca esti in grup, preturile se pot negocia. Pentru ca in grupul sau am fost mai mult de 4 amatori, ghidul nostru a obtinut un pret de 140 euro/persoana pentru o ora si 10 minute de zbor, fata de 150 cat ne anuntase initial. Chiar daca e mult, ganditi-va ca faceti asta o data in viata! Nu va fie teama! Senzatia este extraordinara!

La plimbare, in Copenhaga

Cu ani in urma, pe cand ma aflam in Copenhaga pentru probleme de serviciu, am reusit sa si vizitez cate ceva, utilizand weekendurile. Nu aveam pe atunci aparat digital, asa ca am incercat sa recuperez parte din pozele facute, pentru a va arata cateva din obiectivele pe care le puteti vedea daca mergeti in capitala Danemarcei.

Cu peste 1 milion de locuitori, conform danishnet.com Copenhaga este al 3-lea oras din Europa in ceea ce priveste atragerea de sedii regionale si centre de distributie, dupa Londra si Paris.

Putina istorie

Intemeiata de episcopul Absalon, care a construit aici un castel intre 1167-1176, asezarea a devenit treptat un centru comercial important. De aceea, cetatile din jur, care considerau Copenhaga o amenintare, au ars-o in 1249. In evul mediu, bogatia orasului se baza pe pescuitul de hering. In 1375 ajunsese deja la o populatie de 4000 de oameni. In 1479 s-a construit aici o universitate, iar in 1661 a devenit resedinta regala. De-a lungul istoriei, orasul s-a confruntat si cu episoade mai putin placute, cum ar fi epidemia de ciuma (sec. 17) si doua mari incendii. In 1807, a fost bombardat de englezi si o mare parte din cladirile medievale ale orasului au fost distruse. Abia dupa cel de-al doilea razboi mondial s-a elaborat un plan vast de reconstructie, numit “Cele 5 degete”, in cadrul caruia au fost construite cai ferate electrice si sosele spre Koge, Roskilde, Frederikssund, Hillerod si Helsingor. Statuia lui Absalon

Sa ne plimbam!
Incepand din centru, cladirea Primariei ne atrage atentia prin turnul sau inalt de 106 m. Construita in stilul Renasterii italiene, cu elemente de arhitectura daneza, cladirea a fost inspirata de cea a Primariei italiene din Siena. A fost construita in perioada 1892-1905, la cateva minute de mers pe jos de Stroget, principala strada pietonala a capitalei si la mica distanta de Gara centrala si Parcul de Distractii Tivoli. Turnul primariei este deschis publicului, care poate urca 300 de trepte (nu exista lift) pentru a admira orasul de sus.In fata Primariei se afla monumentul Suflatorii de lur (instrument muzical caracteristic tarilor scandinave), construit intre 1911-1914, ca un cadou al Fundatiei Carlsberg pentru oras, la sarbatorirea a 100 de ani de la nasterea berarului J. Jacobsen.

Stroget, amintit mai sus, este o zona comerciala lunga de 1.1 km, care cuprinde cateva strazi, considerata cea mai lunga de acest gen din Europa. A devenit zona pietonala abia in anul 1962. Aici sunt prezente toate marile firme dar gasim si numeroase magazine cu suveniruri, cafenele si restaurante. Ca un pont, preturile sunt mai mici in capatul dinspre primarie, in timp ce la capatul opus se gasesc magazinele marilor designeri de moda.

In imediata sa apropiere se afla Helligandskirken sau Biserica Sfantului Spirit, una din cele mai vechi din oras. Initial, aici se gasea o biserica gotica, construita in secolul al XIII-lea. A urmat o biserica medievala care a avut si rol de manastire, cu un spital propriu. Este, practic, singura cladire medievala din Copenhaga care a rezistat numeroaselor incendii care au mistuit, in timp, orasul.Gradinile Tivoli, parc de distractii deschis din 1843, se afla in partea centrala a orasului. Initial, zona facea parte din fortificatiile orasului dar in anul 1841 regele Cristian al VIII-lea a transformat-o in parc de distractii. In prezent, parcul are 5 milioane de vizitatori anual. Din pacate, atunci cand am vizitat eu Copenhaga (aprilie) parcul era inca inchis pentru sezonul de iarna, asa ca nu va pot spune nimic din experienta proprie. Am aflat insa ca, intre timp, parcul poate fi vizitat pe intreaga durata a anului.

Cladirea baroca monumentala a Parlamentului sau Christiansborg Palace atrage si ea atentia. Constructia a fost terminata in anul 1928 si adaposteste, in alta aripa a sa, camere pentru receptiile regale, Curtea de Justitie si biroul Primului ministru. De fapt, au existat aici mai multe constructii succesive, incepand cu castelul ridicat de episcopul Absalon. Acesta a fost insa distrus in anul 1369 in luptele cu Liga hanseatica nord germana. A urmat Castelul Copenhaga, construit de episcopul de Roskilde, primul palat Christiansborg, in stil rococo, construit in 1733, al doilea palat, clasicist de aceasta data, construit in 1803 si, in sfarsit, cel actual, a carui constructie a inceput in 1907. In cladire se pot vedea urme din celelalte constructii. Ca si primaria si Parlamentul are un turn cu o inaltime de 106 m. in spatele Parlamentului
Chiar langa Parlament se inalta Bursa din Copenhaga, o cladire interesanta, construita in stilul Renasterii olandeze, intre 1619-1620. Turnul inalt de 54 m, reprezentand cozile impletite a patru dragoni, este o emblema a orasului.
In apropierea Parlamentului se afla Holmens Kirke, o biserica militara, aflata pe malul canalului cu acelasi nume. Aici a avut loc, in 1967, casatoria actualei regine a Danemarcei, Margareta, cu printul Henrik.

Frederik’s Kirke sau Biserica de marmora se afla in apropierea palatului regal actual. Arhitectul sau, Nicolai Eigtved, a construit cel mai mare dom din nordul Europei, sprijinit pe 12 coloane si avand o deschidere de 31 m. Sursa sa de inspiratie a fost Biserica Sf. Petru din Roma. Domul este decorat, in exterior, cu 18 statui ale unor personalitati din istoria ecleziastica. In jurul bisericii se afla 14 statui din bronz. Blocurile de marmora din care a fost construita biserica au fost aduse din Norvegia.
Imediat in apropiere, ajungem la Amalienborg Palace, palatul regal, care l-a avut ca arhitect pe acelasi Eigtved. Palatul si-a primit numele dupa sotia regelui Frederik al III-lea. Construit intre 1667-1673, a ars in 1689, ramanand doar gradina palatului, care a rezistat pana in 1748. Eigvet a construit aici o mare curte octogonala, in centrul careia a plasat statuia ecvestra a regelui. Curtea este inconjurata de patru resedinte identice, in stil rococo. Familia regala s-a mutat aici dupa ce Christiansborg Palace (acum Parlamentul) a ars in 1794. Se pot vizita cateva camere din palat dar nu sunt prea multe lucruri de vazut.Mai interesant mi s-a parut Rosenborg Palace, construit la ordinul regelui Christian al IV-lea, intre 1608-1634, in stilul Renasterii olandeze. Initial, era vorba despre o resedinta de vara. Turnul, cu podul mobil, s-au construit ulterior. Numele de Rosenborg l-a primit in anul 1624. Palatul a fost deschis pentru public in anul 1838, iar in 1849, dupa abolirea absolutismului, a devenit proprietatea statului. Aici sunt expuse colectii de arme, costume regale si bijuteriile coroanei.Zona portului, Nyhavn, pastreaza cladiri mai vechi si are o atmosfera romantica, placuta pentru plimbari mai lungi. Aici se gaseste o biserica interesanta, Frelsers Kirke, terminata in 1752. Arhitectul Thurah, s-a inspirat dupa o biserica a lui Boromini, din Roma. Turnul sau ciudat, inalt de 90 m, are 400 de trepte. Se spune ca Jules Verne a urcat aici de doua ori si a folosit descrierea treptelor in scrierile sale.Nu putem incheia o plimbare in Copenhaga fara a spune cateva cuvinte despre emblema sa, Den Lille Havrue sau Mica sirena, statuia de bronz care atrage peste 1 milion de vizitatori pe an. Statia de metrou cea mai apropiata este Osterport. Statuia, 1.25 m inaltime (unii sunt dezamagiti cand o vad si marturisesc ca si eu am fost) se afla pe cel mai lung chei al orasului, Langelinie, langa Kastellet. Ca o curiozitate, in acest an Mica sirena a plecat la Shanghai pentru a impodobi standul expozitional al Danemarcei. Nu toti locuitorii capitalei au fost incantati de idee, se pare, parandu-li-se ceva neobisnuit ca aceasta statuie, atat de integrata in orasul lor, sa se mute, fie si temporar, in alta parte.
Poate va intereseaza sa aflati ca povestea lui Andersen, sursa de inspiratie a statuii, a fost publicata in 1837 si tradusa apoi in 150 de limbi. Carl Jacobsen, fiul fondatorului fabricii de bere Carlsberg, a cerut sculptorului Edvard Eriksen o statuie. Prima balerina a operei din Copenhaga, care interpreta rolul sirenei in baletul omonim, a fost de acord sa pozeze ca model dar nu nud. In aceasta situatie, sculptorul a folosit capul balerinei si corpul propriei sotii ca modele pentru Micuta sirena. Statuia a fost dezvelita la 23 august 1913. In timp, ea a fost vandalizata de mai multe ori. Drept urmare, Primaria a anuntat ca o va muta intr-un loc ferit, fara a preciza inca locatia.

Comunicarea de marketing si turismul

Zicala “Clientul nostru, stapanul nostru”, aducatoare de venituri, ar trebui sa se aplice, in opinia mea, daca managerii stiu intr-adevar comunicare de marketing, in mod egal si celor care cumpara si celor care nu cumpara. De ce? Foarte simplu. Cel care cumpara, poate reveni sau nu pentru o alta achizitie. Cel care nu cumpara, ramane totusi un potential client. Poate cumpara altadata, poate povesteste altora despre marfa si magazinul tau, poate scrie chiar pe blog despre el si atunci audienta devine mai mare. “Word of mouth”, informatia transmisa de la o persoana la alta, este unul dintre cele mai pretioase instrumente de marketing, nu intotdeauna bine folosite. Si cand lucrul acesta nu se intampla sau ideea este ignorata, se poate intampla chiar mai rau.

Pentru a exemplifica, va povestesc cele ce urmeaza.

Nu e un secret pentru cei care au vizitat Grecia, Turcia, Malta, Tunisia, China si probabil si alte tari, ca programele excursiilor oferite de agentiile locale includ, aproape intotdeauna, vizite la ateliere sau mici fabricute locale, producatoare de bunuri (nu neaparat specifice, dar de obicei da) care i-ar putea tenta, eventual, pe turistii prelucrati dinainte cu “aveti x% reducere daca cumparati aici” (reducere inclusa, de fapt, in pret), “marfa e mai autentica decat ce gasiti in magazine”, etc.

Se conteaza pe disponibilitatea omului de a cheltui mai usor banii in concediu si chiar pe naivitatea unora de a crede tot ce li se spune. Desigur, produsele sunt frumoase, asa cum ati putut deja observa in mai multe articole postate (ex. China). Spuneam acolo ca, de obicei, privesc aceste lucruri ca pe o expozitie si ma bucur de valoarea estetica a bunurilor. Chiar cu “reducere”, ele sunt suficient de scumpe pentru a nu ma tenta. Apoi, personal, sunt la varsta la care am ce imi trebuie in casa si nu ma mai tenteaza in nici un fel “suvenirurile”. Sigur ca acest lucru nu vi se aplica intotdeauna si voua, celor care cititi, sau poate vreti sa faceti un cadou cuiva, asa ca va invit sa ne spuneti cum procedati voi in asemenea cazuri.

Dar sa va povestesc ce am patit in Cappadocia, la Konak Seramik, Berktas din Avanos unde am mers sa vedem tehnica si arta olaritului local. Vi-am povestit deja despre acest loc.

Dupa ce ni s-au dat explicatiile de rigoare, am baut ceaiul/cafeaua sau ce se mai oferea ca stimulent, am fost invitati in expozitia cu vanzare. Aici mi s-a atras imediat atentia ca nu este voie sa fotografiez, “pentru ca sunt unicate”. Desi in alte parti nu s-a procedat asa, am inteles si m-am conformat. Desigur ca m-a deranjat insa ca mi s-a alocat imediat “un insotitor”, care a venit dupa mine, pas cu pas, in toate salile expozitiei pentru a se asigura ca voi respecta interdictia, probabil. Am trecut insa peste, fara a comenta in vreun fel, desi intentia era evidenta.
Dupa ce am vazut toate salile, in care erau multe exponate frumoase dar cu preturi ce depaseau suta de euro, ne-am oprit in fata casieriei, la fel ca alti colegi de grup care nu cumparasera nimic dar care asteptau sa ne recupereze ghidul, pentru a pleca mai departe.

La un moment dat, managerul atelierului, cel care ne facuse toata prezentarea, s-a apropiat de noi. A urmat un dialog scurt si precis.

“N-ati vazut nimic care sa va intereseze?”
“Cum sa nu, chiar mai multe (zambet)”
“Si?”
“Sunt prea scumpe pentru noi, nu ne permitem.”
“Pai, eu sunt managerul. Va pot ajuta cu pretul.”
” Da, stiu dar “ajutorul” (citeste “reducerea”) ar trebui sa fie prea mare pentru ca afacerea sa ramana rentabila (zambet)”.

M-a intrebat imediat de unde suntem, desi ne mai intrebase o data pe toti, la inceputul vizitei. De obicei comerciantii procedeaza asa pentru a-si da seama cam cine va cumpara si cine nu sau despre ce fel de reducere de pret poate fi vorba. A tacut cateva secunde, a privit in alta parte, apoi ni s-a adresat din nou:

Daca ati terminat aici, drept inainte si la stanga este iesirea.

Ceva mai grosolan, mai lipsit de tact si mai anticomercial nici nu putea spune! Managerul unei firme aflate pe piata de opt generatii! Da fapt, ne dadea afara pentru ca nu am cumparat nimic.

Va invit sa va spuneti parerea! Cum ati fi procedat? Ati fost pusi in situatii asemanatoare? Ce ati facut?

Konya, leaganul dervisilor rotitori

“Pari cum esti sau fii ceea ce pari” (Mevlana)
Orasul Konya, prin care trecem in drum spre Cappadocia, a fost capitala statului Seljuk si era renumit pentru numarul mare de invatati si artisti care traiau aici. Facem o oprire, necesara, ca sa vizitam fosta manastire, devenita Muzeul Mevlana.

Et in Cappadocia ego (4) – jurnal de Turcia

Ne trezim mai greu in ultima zi a excursiei, dumineca, fiindca am incheiat seara precedenta cu o “seara culturala din Cappadocia”, ocazie cu care am sarbatorit-o, cu tort si Happy Birthday to You, pe sotia ghidului, Sati.

Personal, nu agreez acest gen de activitate pentru ca dansurile prezentate de obicei si-au pierdut mult din autentic, au fost cosmetizate, asezonate cu multa coreografie. La aceasta am participat, in primul rand, pentru dansul dervisilor rotitori, primul punct al programului. Voi scrie mai mult in postarea despre Mevlana, fiindca mi se pare ca acolo ii este locul. In autocar am fost atentionati ca atunci cand ei isi fac aparitia in sala, in intuneric, nu avem voie sa facem poze sau sa filmam. Dupa ce isi vor termina dansul, vor iesi si vor reintra, pe lumina de data asta, si vor executa cateva miscari pentru turisti, pentru poze.
Dansurile care au urmat, reprezentand diverse zone etnografice ale Turciei, au umplut sala de ritm si culoare. Ma asteptam la o muzica si dansuri lascive, de harem, dar nu a fost asa. Dansurile au fost dinamice, cu note umoristice, insotite de o muzica placuta. Spectacol (involuntar) au facut si japonezii din sala, care se asezasera – cativa -pe jos, in fata, si cascau gura la cadana care ne-a prezentat un belly dance. Cred ca asta si urmareau sa vada, caci au sosit dupa dansul dervisilor (care a fost pentru mine punctul forte) si au plecat cu imaginea buricului cadanei.
Seara s-a incheiat apoteotic, cu desfasurarea drapelului Turciei, cu toti turistii in picioare si batand din palme si cu toti turcii cantand ceva ce era, probabil, imnul lor, judecand dupa desfasurarea drapelului.

Am plecat de la hotel la 7.15 fiindca mai aveam multa “treaba”. Mai intai ne-am dus la Ortahisar, adica “castelul de mijloc”, cu 25 de nivele, pentru a admira panorama de est a Goremeului. Aici a avut loc si intalnirea cu omul cu magarusul, venit exact la timp pentru a fi pozat si a castiga, astfel, cativa banuti.La Fabrica de Onix ni s-a explicat cum se prelucreaza acesta pentru a ajunge ceea ce vedem noi in magazine. Vedem diverse bijuterii din pietre pretioase si semipretioase, din care atrage atentia “bratara Cleopatrei”, din fire trase de argint, tipica pentru Cappadocia si “inelul sultanului”, numit asa pentru ca era daruit fiecarei cadane din harem. E un inel cu patru randuri de pietre pretioase, diferit colorate si simbolizand: verde – credinta (verdele este culoarea Islamului); alb – puritatea; rosu -iubirea si albastru – prosperitatea. In expozitia cu vanzare pe care o vizitam mai apoi, conform tipicului, cu speranta gazdelor ca – poate, poate – vom cumpara ceva, vad cateva exponate frumoase din onix:
In sfarsit ajungem la ultimul obiectiv al acestei excursii: orasul subteran de la Saratli Kirkiroz. In Cappadocia s-au descoperit 36 de asemenea locuinte subterane care ofereau adapost femeilor, copiilor si batranilor, in vremuri de restriste. In timp ce barbatii luptau afara cu navalitorii, cca. 250-300 persoane se retrageau in asemenea orase subterane, pregatite si amenajate din timp. Ele serveau drept locuinte temporare, 2-3 saptamani. Se mai pot vedea locurile in care dormeau sau in care gateau, gurile de aerisire. Nu poti sa nu te gandesti la teama care ii tinea sechestrati acolo pe oameni si la conditiile grele in care trebuiau sa stea, pana trecea pericolul. Din cauza cutremurelor, care au distrus si au facut imposibil accesul la mai multe nivele, putem vizita doar doua.
Pe terasa de langa orasul subteran, ghidul nostru ne-a oferit un bonus: ne-a cantat la baglama si cu vocea doua cantece de dragoste, pe care le-a compus. Baglama este un instrument cu corzi, asemanator unei laute, caracteristic zonei Mediteranei de Est.Ne asternem apoi la drum, spre Antalya. O ultima fotografie cu noii nostri prieteni, apoi ne despartim. O experienta unica, intr-un tinut straniu si misterios, desprins parca din visurile lui lui Gaudi. Sau o fi invers?

Et in Cappadocia ego (3) – jurnal de Turcia

In Zemi Valley, numita si Love Valley, oprim pentru a ne minuna de formele ciudate, altele, de contrastul culorilor si, bineinteles, pentru a face poze.
La Goreme, unde toata lumea vine sa viziteze muzeul in aer liber, ghidul nostru a ales pentru noi o biserica bizantina din secolul al VI-lea, sapata in stanca:dupa care admiram, de sus, panorama satului Goreme:
In Goreme Valley avem parte de alte privelisti uimitoare. In parcare. o multime de comercianti ofera turistilor suveniruri sau un loc la umbra, unde sa savureze o bautura rece. Exista aici si un “copac al dorintelor” in care oamenii agata biletele cu dorintele lor, sperand ca acestea vor fi indeplinite de Allah.
“copacul dorintelor”In sfarsit ne indreptam spre Uchisar, asezarea cea mai inalta din aceasta zona interesanta a Cappadociei. Numele oraselului inseamna “castel ascutit”. Castelul, cu cele 45 de etaje ale sale, domina zona din jur. In secolul al VI-lea, soldatii bizantini locuiau aici. Acum, adaposteste o statie de jandarmi, care cred ca au mai mult rol in ospitalitate, intretinandu-se sau fotografiindu-se cu turistii care urca pe scara ingusta sa admire de sus panorama. (Uchisar, poze din balon)Ultima vale pe care o vedem este Pigeon Valley sau Valea Porumbeilor, in apropiere de Uchisar. Ea poarta acest nume pentru ca, in vremuri de restriste, cand oamenii care locuiau aici nu mai aveau ce manca, au hotarat sa incastreze in stanca colivii in care sa creasca porumbei, pe care sa ii manance.

Ultimul obiectiv al zilei este vizita la o fabrica de covoare, unde vedem o replica a celui mai vechi covor din lume, expus la Muzeul Ermitaj, Rusia (2500 ani vechime), precum si un covor care valoreaza, nici mai mult, nici mai putin de 800000 euro! Explicatia? El inglobeaza 3 ani de munca manuala! Culorile, desenele si calitatea materialelor folosite, impresioneaza.

O inscriptie pe un perete al atelierului pe care il vizitam ne atentioneaza ca, in acea fabrica, nu este exploatata munca copiilor minori. Sper din toata inima sa fie asa! Nu pot insa sa nu ma intreb de ce or fi simtit nevoia sa scrie asta asa, la vedere?! Sa nu uitam dorinta Turciei de a intra in Uniunea Europeana…
Cireasa de pe tort a acestei vizite a fost, din punctul meu de vedere, faptul ca la iesire, in curtea fabricii, am vazut o stiva de lazi de zestre vechi, cu desene viu colorate, din care va arat cateva:

Et in Cappadocia ego (2) – jurnal de Turcia

A doua zi a excursiei debuteaza cu cea mai spectaculoasa experienta a mea: calatoria cu balonul deasupra Cappadociei. Fiindca despre asta vreau sa povestesc in alta postare, ma multumesc sa va spun aici ca, daca mergeti vreodata pe acolo, sa nu o ratati! Incepand din momentul in care ajungi pe terenul pe care nenumarate baloane sunt pregatite pentru zbor si pana la cel al aterizarii, totul vi se va parea un vis cu ochii deschisi.
La 8.30 eram deja in drum spre Devrent Valley, numita si Valley of Fairy Chimneys (Valea Cosurilor Zanelor) aflata in apropiere de Urgup. Formatiunile stancoase, de forme bizare, sunt foarte dese in aceasta vale. Ele poarta diverse denumiri cum ar fi “Camila” sau “Fecioara Maria”. Conul stancii este format dintr-o piatra de nuanta rozie, iar varful este acoperit de multe ori de o roca tare, mai inchisa la culoare.
Camila
Fecioara Maria

Mergem apoi la Avanos, fostul oras roman Vanesa, aflat pe malul Raului Rosu sau Kizilirmak, la 9 km de Goreme. Apa raului este verde dar nisipul rosu de pe fundul sau a facut ca aici sa se dezvolte olaritul. Simbolul orasului este chiar statuia olarului, aflata in centrul sau.Mergem si noi sa vizitam atelierul Konak Seramik. Acesta se afla in proprietatea familiei de 8 generatii. Ni se explica ce material se foloseste in olarit, cum este el prelucrat si apoi care este simbolistica desenelor folosite (de ex., un model repetat de 7 ori reprezinta Istanbulul, asezat pe 7 coline). Asemenea vizite la ateliere mestesugaresti locale se fac in multe tari in care am fost, precum Tunisia, Grecia, Malta, China. Scopul declarat este acela ca turistii sa cunoasca mai bine mestesugurile locale. Cel nedeclarat, tine de patronii atelierelor care incearca sa-si faca vanzare, intr-o expozitie special amenajata, dupa ce – mai intai – si-au tratat potentialii clienti cu ceai sau cafea.
Pasabagi este urmatoarea oprire intr-un peisaj de poveste, foarte fotogenic. “Ciupercile” de aici par a fi din soiul comestibil Morchella (pentru cei care se pricep la ciuperci): in varful piciorului, o “palarie” maro, striata si tuguiata. Una are chiar 3 “palarii”, in ea aflandu-se biserica Sf. Simeon. La unele stanci se vad urmele locuintelor hitite. Ni se spune ca hititii isi tineau animalele la etajul intai, iar ei ocupau etajele doi si trei. Toate se afla in mijlocul unei vii taratoare si printre mai multe standuri cu suveniruri. Se spune ca acesta ar fi un loc foarte nimerit pentru a urmari apusul soarelui.
acces la Biserica Sf. Simeon
In Cavusin, localitate aflata la poalele unor stanci in care se observa urmele locuintelor hitite, vizitam un fost palat, transformat in timpul stapanirii bizantine in biserica. Aflata pe varful peretului stancos, Biserica Sf. Ioan Botezatorul este cea mai veche din Cappadocia. Incendiile si rauvoitorii au distrus pictura, din care au ramas doar parti innegrite, din care nu se mai distinge mare lucru.

Et in Cappadocia ego (1) – jurnal de Turcia

Visez la Cappadocia de decenii, de cand am vazut prima data un articol insotit de poze minunate intr-un numar din National Geographic Magazine (cel american). Apoi, au urmat filme documentare la Teleenciclopedia si, mult mai recent, pe National Geographic sau Travel. Toate mi-au accentuat dorinta de a vedea acest taram minunat, atragator si straniu. Multa vreme a parut un vis imposibil, pana dupa revolutie neputand spera la o calatorie in Turcia. In prima saptamana a acestei luni, am “comis-o”!

Am contractat un sejur de o saptamana in Antalya, special pentru a putea ajunge in Cappadocia. Excursia a durat 3 zile si a inceput la Beldibi, la 35 km de Antalya. Din cauza diverselor pareri, exprimate pe forumuri, am avut oarecare emotii fiindca ma inscrisesem la excursie pe net, printr-o agentie din Istanbul. Totul a mers insa ca la carte! Ghizii Serdar (ghid de transfer, care ne-a dus pana in apropiere de Konya) si Yugel (ghid specializat pentru Cappadocia), precum si soferul Mehmet s-au ingrijit de asta!

Pentru a ajunge in Cappadocia am traversat mai intai Muntii Taurus, masiv de peste 2000 km lungime. La altitudinea de 1860 m, la Alagabel, am facut un scurt popas pentru poze.
Inainte de Konya ne-a preluat ghidul nostru pentru urmatoarele zile, Yugel. Un ghid competent, vorbind bine germana si engleza, cu studii in Germania si bun cunoscator al zonei. Grupul nostru de 26 persoane era alcatuit din turisti veniti din Belgia, Brazilia, Danemarca, Germania, Olanda, Suedia, cate unul din China, Bulgaria si Ucraina si, bineinteles noi, eu si sotul meu. Un grup interesant, as zice, deoarece se puteau discuta lucruri foarte interesante, legate de specificul acestor tari.

La Konya am vizitat muzeul Mevlana, despre care voi scrie mai mult intr-un articol separat. Aici vreau doar sa mentionez ca Mevlana este venerat de musulmani si considerat parintele sectei sufistilor. Konya este un important loc de pelerinaj pentru ei. Muzeul este deschis zilnic, intre 9-17.30 si intrarea costa 5 TL sau 2.5 euro.
De la Konya, Cappadocia este deja aproape! Oprim scurt la iesirea din Aksaray (“palatul alb”), pentru a vedea caravansaraiul, Kervansaray. Aflata pe Drumul Matasii, in Cappadocia existau numeroase asemenea “hanuri” inca din secolul al X-lea, ele fiind locul in care se odihneau deopotriva negustori, calatori si camile. Constructiile sunt solid,e din piatra si inconjurate de ziduri puternice, care sa fereasca oaspetii de talharii de pe drum. Pentru ca o camila parcurge zilnic cam 40 km, aceasta este distanta la care se aflau caravansaraiurile, unul de altul. Acum, o parte au fost transformate in hoteluri, altele sunt folosite – ca si cel pe care l-am vizitat – ca mici centre comerciale. De aici incepe Cappadocia, ne aflam in vestul sau.
Cappadocia, taram biblic ce acopera 300 km patrati, a fost locuit cu mult inaintea crestinismului. Asirieni, hititi, triburi turcice, phygieni, slavi, persani, sirieni, arabi, greci, romani, armeni, mongoli – pe toti i-au purtat pasii si valurile istoriei prin aceste tinuturi. Seleucizii sosesc aici pe la 1100, urmati, mai tarziu, de otomani.

Teritoriul este marcat de localitatile Kirsehir in nord, Nigde in sud, Kayseri in est si Aksaray in vest. Denumirea provine de la o expresie persana, care inseamna “tara cailor frumosi”.
Vai si canioane, multe inaccesibile, stanci de cele mai curioase forme, modelate de vanturi si ploi, populeaza acest tinut pazit de trei vulcani, inactivi de mii de ani. Datorita aspectului lor iesit din comun, misterios, peisajul a fost folosit la filmarea planetei desert Tatooine, de unde venea familia lui Skywalker, din Star Wars.

In drumul nostru am vazut, in zare, doi dintre vulcani: Hasan Dagi (3268 m) si Erciyes Dagi (3947 m).

Hasan Dagi

Erciyes Dagi

Peste 1000 de biserici crestine se afla in Cappadocia, din care unele pastreaza inca fresce minunate, altele au fost transformate in moschei sau au fost distruse de incendii. Pentru comorile culturale si peisagistice, intreg tinutul a fost declarat patrimoniu UNESCO.

Ne indreptam spre Urgup, locul in care vom dormi doua nopti. Chiar inainte de a intra, admiram “Familia” una din miile de formatiuni stancoase din Cappadocia.

Little Venice, în Londra

Daca vreti sa petreceti cateva ore linistite in Londra, o dupa amiaza de reverie, departe de agitatia bulevardelor centrale, Little Venice ar putea fi o optiune.

Plimbarea noastra incepe la Gara Paddington, importanta placa turnanta pentru metrou si trenurile care sosesc in Londra. Pornim chiar de la hotelul unde ne-am cazat, Hyde Park Court Hotel. Proprietate a unei familii de pachistanezi, ca si nenumarate alte hoteluri din preajma garii, si acesta este unul din categoria “budget”, “very basic” – cum spun englezii, care are insa tot ce ii trebuie. Doar micul dejun, slabut si monoton, poate i-ar deranja pe unii. In jur sunt insa o multime de restaurante si cafenele, cu tot ce doresti, la diverse preturi, asa ca masa nu este o problema. De la Paddington, metroul sau trenul te duc direct la Heathrow, problema transportului de la si la aeroport rezolvandu-se usor daca stai in aceasta zona.

Gara a fost construita in perioada 1850-1854. Are o structura metalica, cu 189 “coaste” de fier, decorative. Pentru ca pe aici se perinda zilnic numerosi calatori, gasesti tot ce iti trebuie de la ziare, reviste si carti, la sandwichuri si tot felul de maruntisuri. Nici cei mici nu sunt uitati, faimosul stand Paddington Bear oferind spre vanzare tot felul de ursuleti de diverse marimi, carti frumos ilustrate cu acelasi personaj indragit, suveniruri.
In partea de nord a garii, dupa ce depasim o zona de santier, unde lucrarile sunt ascunse privirii de panouri oarecum decorative (nici macar aspectul dezordonat de santier nu este lasat la voia intamplarii), ajungem mai intai intr-o zona cu blocuri de otel si sticla, care adapostesc birouri si, la parter, cafenele si restaurante.
Urmeaza locul in care canalul Grand Union intalneste Canalul Regent’s, formand asa numita The Pool, adica un fel de “balta” mai mare, unde sunt ancorate vaporase. Acestea au un aspect ciudat, de lada metalica plutitoare, ceva ce te duce, parca, cu gandul la un submarin sau la o locomotiva cu carbuni. Se deosebesc mult de vaporasele-locuinta de pe canalele Amsterdamului, singura asemanare fiind, poate, florile si…preturile!
In zona rezidentiala, unde se mai gasesc si cateva case albe, vechi, din secolul al XVII-lea dar si altele, mai moderne, din era industriala, gasim multe magazine, unele de moda, scumpe, deoarece Little Venice este considerata un centru exclusivist.
Pe malul apei, cafenele, puburi, restaurante, parcuri, te invita la o dulce trandaveala. Poti lua un vaporas, pana in Camden, sa vizitezi pietele de acolo sau poti merge sa te plimbi in Regent’s Park. Totul depinde de disponibilitatea si fantezia fiecaruia. Relaxarea este insa, garantata!

Gozo, insula plină de comori

Daca va decideti pentru o calatorie in Malta, trebuie sa stiti ca aceasta va fi, in primul rand, una culturala. Nu va asteptati la tone de nisip auriu si apa calda, buna de balacit pentru ca veti fi dezamagiti. Malta nu este o asemenea destinatie! Daca insa sunteti pregatiti sa va intalniti cu o istorie mai veche decat cea a piramidelor, cu un minunat amestec de culturi si civilizatii, cu credinta adanca si harnicia unui popor mic (numeric), care traieste o viata moderna pe trei insule tasnite din Mediterana, la jumatatea drumului intre Europa si Africa, mergeti in Malta!

Azi vreau sa va povestesc despre excursia in Gozo, a doua insula a Maltei, ca marime. Supranumita si Insula lui Calypso, Gozo are cca. 31000 de locuitori harnici, care produc aproape tot necesarul de legume si fructe al tarii. Densitatea bisericilor – 22 – raportata la numarul de locuitori (31000) este un bun indicator al credintei gozitanilor. Capitala insulei este orasul Victoria, numit astfel doar din 1897, in cinstea reginei Marii Britanii. Numele sau original este Rabat si locuitorii il folosesc frecvent si astazi.

Am plecat dimineata, devreme, din portul Cirkewwa – in nord-vestul insulei Malta, cu un ferry. Traversarea dureaza 25 de minute, iar un bilet costa 4.65 euro/persoana. Pana in port ne-a adus din Buggiba, unde eram cazati, un microbuz al firmei de turism de la care am cumparat excursia.

Este sfarsitul lui aprilie si vremea este minunata pentru a calatori in Malta. In timpul verii caldura este mare. Debarcam in micutul port Mgarr (pronuntat Imgar), de unde ne preia – cu alt microbuz – Manuel, care ne va fi azi sofer si ghid in acelasi timp. Daca sunteti pe cont propriu, din port puteti lua autobuzul nr. 25 care va va duce pana in Victoria.
ne apropiem de Gozo
portul Mgarr

Mergem mai intai la Xaghra (pronuntat Sagra), sa vedem templele de la Ggantija. Intrarea costa 3.50 euro/persoana. Aceste structuri neolitice au 5600 de ani, cu 1000 de ani mai mult decat piramidele! Nu stiam, pana nu m-am documentat pentru calatoria in Malta, ca exista constructii mai vechi. Este vorba despre doua temple alaturate, care prezinta, fiecare, cate un ax central, constructia in sine avand o forma de frunza in jurul axului. Langa intrarea la temple, producatori locali isi vand produsele ecologice.

Itinerarul excursiei ne-a purtat apoi spre biserica Ta Pinu. Se spune ca, in iunie 1883, o taranca ar fi auzit vocea Fecioarei Maria, in timp ce se ruga intr-o capela veche, din sec. al XVI-lea. In 1931, s-a construit actuala biserica, care include acea capela. Papa Pius al XI-lea a ridicat-o la rang de basilica. Este o biserica moderna, cu cateva mozaicuri frumoase in altar, care – alaturi de teme religioase – prezinta si flora locala!
Mergem pentru pranz, in statiunea Xlendi (pronuntat Slendi), prilej pentru o scurta incursiune fotografica pe malul golfului.
In continuare, ne indreptam spre Dwerja, un loc care adaposteste trei “minuni” ale insulei. Este vorba despre Fereastra albastra, “marea” interioara si Fungus Rock.
“Marea” interioara este o parte ramasa dupa retragerea tarmului marii si care comunica azi cu restul printr-un tunel.
Fereastra albastra este o formatiune stancoasa, alcatuita din doua coloane cu un diametru de cca. 40 m, unite printr-o lespede de cam 100 m lungime, suspendata la 20 m deasupra marii. Impreuna formeaza aceasta “fereastra”. Este unul dintre locurile preferate de scufundatori pentru a intra in mare. Noi suntem preveniti ca, in pauza care ni se da, sa nu ne aventuram la baie in acest loc deoarece, datorita curentilor foarte puternici, s-au intamplat cateva tragedii.
In sfarsit, cea de-a treia “minune” o constituie Fungus Rock sau Piatra Ciupercii. Este numita astfel deoarece aici crestea Fungus Gaulitanus, o ciuperca cu proprietati terapeutice misterioase, foarte apreciata de cavalerii Sf. Ioan. Acestia o pazeau fara incetare, cel prins ca fura fiind condamnat pe loc la moarte. Stancile abrupte nu puteau fi escaladate dinspre mare.

Ciuperca era atat de apreciata de nobili si de capetele incoronate ale Europei, incat constituia un dar de pret pentru vizitatorii de vaza ai insulei. Stancii i se mai spunea si Stanca Generalului (il-Gebla tal-General).

Pe tarmul stancos, in locurile in care a patruns – in vreme de furtuna – apa de mare, aceasta se cristalizeaza, dupa evaporare, cristalele mici de sare stralucind in lumina soarelui.

As mai sta in acest loc minunat, sa ascult valurile lovindu-se de Fungus Rock dar trebuie sa plecam. Ne indreptam acum spre capitala dar, inainte, facem un scurt popas in Gharb pentru a vizita un mic muzeu privat de etnografie si folclor. Muzeul este adapostit intr-o casa malteza tipica din sec. al XVIII-lea si prezinta, in 28 de incaperi, un inventar complet al unei gospodarii. Pare o mica fortareata intarita, cu o curte interioara. Intrarea la muzeu costa 2.50 euro/persoana.

Biserica din mica piata unde se afla muzeul a fost proiectata de Borromini, acelasi arhitect care a proiectat si Biserica Sf. Agnes din Piata Navona de la Roma. Se apreciaza ca este cea mai mare reusita arhitecturala intre cele 22 de biserici ale insulei.

In periferia Victoriei, oprim 15 minute la Fontanella, locul in care femeile veneau dupa apa sau ca sa spele. Alaturi, un magazin de branzeturi si unul de vinuri malteze, ne imbie cu bunatati.
In sfarsit, intram in Victoria. Arhitectura nu difera de cea a celeilalte insule. Casele sunt din acelasi calcar de culoare galbuie si sunt prevazute cu ferestrele tipic malteze.

La Citadela urcam pe langa piata – il-Tokk -, admirand in treacat si cateva produse de artizanat local, expuse intr-o vitrina.
Citadella sau Gran Castello este o fortificatie foarte veche a orasului, care a trecut, in timp, prin numeroase transformari. Dupa marea victorie asupra turcilor, in urma marelui asediu din 1565, cavalerii ordinului ioanit au refortificat-o pentru a o include in lantul de aparare al Maltei. In secolul al XVII-lea, a fost ridicata biserica baroca, dupa planurile arhitectului maltez Gafa, pe locul unui templu roman. In urma unui cutremur din 1693, multe cladiri din interiorul citadelei au fost afectate. Ele se afla acum in curs de renovare, utilizandu-se vechile planuri. In interiorul citadelei exista mai multe muzee: cel al catedralei, arheologic, de istorie naturala si de folclor.
Pe langa insemnatatea sa istorica si culturala, citadela ofera privelisti panoramice asupra intregii insule Gozo. Citadela se afla in patrimoniu UNESCO.
Ziua noastra pe Gozo s-a incheiat aici. Plecam spre port cu sentimentul ca aici trebuie sa revenim, sa stam mai mult, sa ne patrundem de spiritul locului. La Cirkewwa ne asteapta microbuzul care ne duce la hotel, incheind o zi minunata care ne-a daruit o multime de amintiri.

Cirkewwa